Eroii dintre noi. Cine sunt donatorii de plasmă care salvează bolnavii de COVID. “Am venit ca să ajut o viaţă. Aşa mi se pare corect, ca toţi să ajutăm”

La miezul zilei, când oficialii anunţă bilanţul de COVID şi toată lumea stă cu ochii pe statistici şi pe numărul de paturi ocupate din ATI, Bogdan Vasilescu iese pe poarta Centrului de Transfuzii şi se pierde prin mulţimea de oameni.

Dacă un cunoscut l-ar recunoaşte şi l-ar opri pe stradă, întrebându-l ce caută prin Bucureşti, bărbatul de 44 de ani ar trebui să-i răspundă fără fasoane: “Am venit să salvez o viaţă”. Pentru că exact aşa simte că s-a întâmplat.

Dar pe străzi, eroii se pierd printre ceilalţi. Plasturele de la încheietura braţului e acoperit de mâneca hainei şi masca de protecţie îi ascunde din lumina de pe chip, iar bărbatul, care a venit din Giurgiu special ca să salveze o viaţă, trece nevăzut printre oamenii necunoscuţi, asemenea celui pe care sângele lui îl va feri, curând, de moarte.

Procedura durează o oră

Cabinetul în care pacienţii vindecaţi de COVID donează plasma cu anticorpi e micuţ, cât anticamera unui ministru. Încap două aparate de plasmafereză, paturile pe care stau întinşi cei doi donatori, un birou minuscul, o chiuvetă şi televizorul din celălalt colţ, fixat pe un post de muzică.

Recomandări

Rufin Zamfir, expert în dezinformare rusească: „Este obligatoriu ca instituțiile competente să verifice dacă Rusia a interferat în procesul electoral din România”

Nu răzbate niciun breaking news despre coronavirus. “I dont care” (Nu-mi pasă) cântă Ed Sheeran la TV, în timp ce sângele donatorilor curge prin tuburile subţiri ce intră şi ies din aparatele de plasmafereză.

Bogdan Vasilescu are 44 de ani şi e asistent medical în Giurgiu. Stă întins pe patul de lângă fereastra deschisă şi ascultă cuminte sfaturile doctoriţei care îi spune când trebuie să strângă în pumn mingiuţa de gumă şi când nu. 

“E bine să faci bine”

La începutul lunii trecute, bărbatul a avut COVID. Boala nu i-a fost confirmată printr-un test RT-PCR, pentru că el nu avea niciun fel de simptome, deşi soţia lui ieşise pozitivă la coronavirus. Mai târziu s-a testat şi el, printr-un program de seroprevalenţă al DSP Giurgiu, şi a descoperit că are anticorpi SARS-CoV-2.

S-a bucurat, nu pentru că a trecut uşor prin boală şi a scăpat de-un stres, ci pentru că poate să doneze plasmă. El mă corectează: n-a fost tocmai o bucurie, a fost ceva mai mult, un soi de datorie autoimpusă, precum cea a unui soldat în vreme de război. “E bine să faci bine”, comprimă toată teoria asistentul medical care are şi carnet de donator de sânge.

Recomandări

Mircea Geoană, când ocupa funcția de ministru de externe, l-a angajat pe Călin Georgescu drept consilier personal

În Giurgiu, binele făcut de el ar fi fost incomplet. “Acolo donam sânge, din care se putea separa doar o unitate de plasmă”, explică Bogdan Vasilescu. “Prin metoda plasmaferezei pot dona trei unităţi, aşa că am venit la Bucureşti ca să fac asta”.

Trei unităţi de plasmă convalescentă pot face diferenţa între viaţă şi moarte pentru un pacient de COVID a cărui stare se înrăutăţeşte.

Imediat după publicarea acestor rezultate, ziarului indian The Print a dezvăluit că, în cadrul acelui studiu, nu fuseseră efectuate teste pentru verificarea titrului de anticorpi neutralizanţi din plasmă, înainte ca ea să le fie administrată pacienţilor.

Cine poate dona plasmă convalescentă

“Pot veni să doneze toţi pacienţii vindecaţi care au trecut prin boala COVID, dar şi cei care au un titru mare de anticorpi. Dacă plasma nu e bogată în anticorpi, nu este primită la spital, pentru că nu e eficientă”, spune dr. Doina Goşa, directorul Centrului de Transfuzii Sangvine Bucureşti.

Recomandări

Mulțumim, Klaus! Aroganța, lăcomia și servilismul au produs, în mod uimitor, speranță

Metodologia de administrare a plasmei convalescente a fost relaxată în urmă cu două săptămâni, iar la Medlife există un program prin care sunt testaţi gratuit pentru anticorpi toţi cei ce vor să doneze plasmă. 

Ei ar trebui să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi donatorii de sânge: să aibă sub 60 de ani şi peste 50 kg şi să nu sufere de anumite boli. Cei care nu vor sau nu se califică pentru procedura prin plasmafereză pot dona, prin metoda clasică, sânge din care se separă ulterior plasma cu anticorpi.  

Din aprilie şi până acum, aproximativ 2.500 de români au donat plasmă convalescentă, se precizează într-un raport al companiei farmaceutice care a susţinut donarea de plasmă în România.

Dar în ultimele zile, numărul celor care vin la Centrul de Transfuzie din Bucureşti a crescut.  Şi “majoritatea sunt tineri”, spune dr. Doina Goşa. Bărbaţi, dar şi femei, deopotrivă, într-un procent egal. Eroii dintre noi. Eroii egali cu fiecare dintre noi.

Motivat de suferinţa la care a fost martor 

Centrul de Transfuzie Sangvină din Bucureşti, cel mai mare de acest fel din ţară, e amplasat într-o clădire construită în anii 40. Acum vreo două decenii, am fost aici şi am donat sânge, dar şi ceasul de la mână, pe care l-am uitat în buzunarul unui halat alb.

Nu m-am mai întors de atunci, nici să salvez vieţi, nici în căutarea timpului pierdut. Luni, toţi cei pe care i-am întâlnit între zidurile vechi ale clădirii mi-au oferit cea mai frumoasă lecţie de viaţă din acest an ce se rezumă doar în ştiri despre moarte.

Printre eroii dintre noi e şi bărbatul de 37 de ani, venit pentru prima oară aici, care după ce a donat plasmă, promite, emoţionat ca un copil, că o să revină curând, ca să mai ajute încă un bolnav. 

Costel Georgescu a făcut o formă severă a bolii şi a fost internat două săptămâni la “Victor Babeş”. Spune că a scăpat de ATI doar pentru că a ajuns la timp în spital. “Ce am văzut acolo, suferinţa, oamenii care au nevoie de plasmă, asta m-a determinat să vin să donez”, mărturiseşte el.

În numele mamei 

Poliţistul de la Secţia 12 e unul din cei douăzeci de oameni care au venit luni la Centrul de Transfuzie, ca să doneze plasmă. Din pricina zulufilor şi a măştii ce-i acoperea jumătate de faţă, părea un student care a chiulit de la cursurile online, într-o recreaţie de binefacere. 

Florin Ioniţă are 27 de ani, lucrează la Ordine Publică, iar luna trecută a luat virusul de la mama lui. “Am avut dureri de cap, de ochi, dureri musculare şi în zona toracică, iar temperatura n-a fost mare – 37,8. Şi mi-am pierdut gustul şi mirosul pentru două săptămâni”, spune tânărul.

S-a tratat acasă, la indicaţiile medicului de familie. Dar mama lui a ajuns la spital, “într-o stare nu foarte gravă, dar serioasă”, iar suferinţa ei l-a determinat să vină şi să doneze plasmă. “Oricum aş fi venit să donez sânge în perioada asta, chiar dacă nu aş fi putut dona plasmă pentru COVID. Donez sânge de vreo 2 ani”, mărturiseşte poliţistul.

Donatoare: “Am venit ca să ajut orice viaţă”

Oamenii aceştia par construiţi altcumva. Şi atunci când îi întreb de ce au venit ca să doneze plasmă pentru alţii, pentru nişte necunoscuţi, mă privesc cu mirare, ca şi cum i-aş fi întrebat de ce trebuie să respirăm.

“Am venit să ajut o viaţă. O persoană care se zbate între viaţă şi moarte”, îmi răspunde Nurgean Vlas. “Pe care o cunoaşteţi?”, insist. “Pe care nu o cunosc. Sunt atâtea persoane care au nevoie de plasmă! Am venit ca să ajut orice viaţă”, îmi spune asistenta de farmacie.

“Aşa ar trebui să facem. Aşa mi se pare corect, ca toţi să ajutăm”, Nurgean Vlas, donatoare de plasmă anti-COVID.

Farmacista şi alţi trei oameni aşteaptă pe holul din faţa cabinetului ca să le vină rândul pentru a dona plasmă. Niciunul nu e speriat de gândul că timp de o oră va trebui să stea cu un ac înfipt în venă, iar sângele le va trece prin tuburile subţiri din plastic şi va intra într-o maşinărie, de unde se va întoarce în venele şi în inima lor.

“Sunt foarte curajoasă, nu-mi este frică. Nu e ceva foarte greu”, spune femeia de 57 de ani.

Bolnav în martie, donator în octombrie

Pe banca învecinată de pe hol stă un economist îmbrăcat într-o bluză de trening. Ovidiu Bogdan are 44 de ani şi face parte din primul val al celor “pozitivaţi”. A făcut boala la sfârşitul lunii martie, după ce s-a întors de la schi, din Austria. “Nu mai aveam miros, nici gust, puteam să înghit o linguriţă de zahăr şi una de sare, pentru mine era totuna”, îşi aminteşte el.

S-a carantinat voluntar atunci şi şi-a făcut toate analizele pe banii lui. DSP-ul nici măcar nu ştia că el există. După aproape şapte luni, bărbatul are încă titrul de anticorpi care îl face eligibil pentru donare.

A venit să dea plasmă “în urma rugăminţii unui amic, al cărui prieten are o rudă foarte grav bolnavă, care a fost internată ieri la ATI”, spune el. Nu ştie despre cine e vorba şi recunoaşte că, atunci când a fost bolnav, pe el nu l-a ajutat nimeni. Dar el ajută, pentru că “asta e cred o datorie morală, până la urma urmei”, mărturiseşte el.

Reţelele de socializare sunt pline de anunţuri prin care oamenii îi imploră pe cei vindecaţi să doneze pentru rudele lor aflate în spital. “Oamenii intră în panică şi nu este bine”, spune dr. Doina Goşa.

E bine că medicii le recomandă să doneze, pentru că, într-adevăr, nu sunt suficienţi donatori. Avem nevoie de mai mulţi donatori, asta este clar. Însă, pe de altă parte, oamenii nu trebuie să înţeleagă că, dacă nu au donatori de plasmă, pacientul acela nu va primi plasmă.

Doina Goșa:

Marginalizată de oameni, din cauza bolii COVID 

Eroii dintre noi sunt şi cei pe care unii îi numeau, nu de mult, “covizi”. Ultima donatoare care aştepta luni să intre în cabinet, pentru a da plasmă convalescentă mărturiseşte că în perioada bolii a fost marginalizată, iar cei din jur care au aflat că are COVID s-au purtat urât cu ea.

“Psihic, a fost foarte greu”, recunoaşte femeia, care nu vrea să-şi divulge identitatea. Greul despre care ea vorbeşte n-a dispărut încă de tot.

Femeia are 36 de ani, este administrator în Buftea şi mamă a două fetiţe. Cea mai mică a făcut boala împreună cu ea. Au ajuns la spital “când fetiţa a leşinat” şi au rămas internate.

Am venit să donez plasmă pentru că ştiu prin ce am trecut şi pentru că ştiu că sunt oameni la Terapie Intensivă care au nevoie. Mă bucur să pot să fac acest lucru!

Donatoare, mamă a doi copii:

Plasma cu anticorpii salvatori ar putea ajunge şi la cei care s-au purtat urât cu ea, atunci când era bolnavă. “Ştiu. Şi tot mă bucur”, spune ea. “Probabil că s-au comportat urât pentru că nu ştiau ce înseamnă boala. Nu au nicio vină”.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 15

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro