„Dorm într-o școală distrusă de uragan”. Prima parte a jurnalului pe care îl ține în Libertatea Andrei Crețu, românul plecat voluntar să refacă locuințele afectate de uraganele din Caraibe
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La doar o săptămână după ce a absolvit la MIT, facultatea numărul 1 pe Glob în 2018, românul Andrei Crețu a ajuns în Caraibe, unde va munci fizic la reconstrucția caselor dărâmate de uraganele Irma și MariaAzi, Andrei povestește primul contact cu Insulele Virgine Americane: doarme într-o școală dezafectată, unde stingerea se dă la 22:00, muncește la casa localnicei Christalia Scarborough și a intrat în club 300, unde, după muncă fizică, face 100 de flotări, 100 de abdomene și 100 de genuflexiuni
Corespondență de Andrei Crețu din Charlote Amalie (Insulele Virgine Americane)
Să învățăm geografie! Până aproape de decolare, habar nu aveam că Charlotte Amalie e capitala Insulelor Virgine Americane. Îmi părea că e numele aeroportului din St. Thomas, unde urma să ajung. Bravo, Andrei! Așa ai dat-o-n bară și la Bac, n-ai citit bine cerința. St. Thomas e insula, Charlotte Amalie - orașul.
Ah, și apropo, nu mă judecați după cum scriu. Am luat 6,75 la Bacalaureat, română. Bine, Luțac a scris, săptămâna trecută, 6,50. Totuși, măcar eu vă dau informații pe bune, nu fake news. Până îl dau în judecată, să decolăm!
ZIUA 1
Cobor în aeroport și mă topesc. Am blugi negri, o geacă la fel de neagră de iarnă, căptușită, cu glugă. La Charlotte Amalie nu mai sunt -4 grade ca la New York. Mă dezbrac ca Baba Dochia și mă sui în primul taxi spre Adelitta Cancryn Junior High School, hotelul meu de azi înainte. O școală atât de afectată de uragan încât nu mai e funcțională. Va fi demolată după ce noi ne terminăm treaba.
Șoferul de taxi știe unde să mă ducă. A studiat acolo. Și el, și majoritatea celor din familie ori de pe insulă. Era cea mai mare școală de pe aici.
Club 300
Bună, Ava! Ava e prima persoană pe care o cunosc la bază. E coordonatorul voluntarilor și îmi face turul bazei. O să fim 40, 32 de voluntari și 8 coordonatori. Avem un dormitor cu 10 paturi duble, deci voi dormi cu alte 19 persoane. E într-o sală de clasă, iar eu voi dormi cu spatele la tablă, nu cu fața, cum se întâmpla la ultimele ore de liceu de vineri.
Măcar voi avea patul supraetajat pe care mi l-am dorit din copilărie.
Pe la 16:00 vin și ceilalți voluntari. O cunosc pe Natalie din Texas, care îmi face prima ofertă, să fac parte din clubul 300. Accept fără să stau pe gânduri, doar că aflu, apoi, ce înseamnă club 300. Trebuie să fac 100 de flotări, 100 de genuflexiuni și 100 de abdomene. M-am băgat. Mare greșeală.
Cine spală vasele bucătarului?
Să trăiești cu atâtea persoane înseamnă MULTE reguli. Le aflu după ce semnez un chestionar în care sunt întrebat dacă sunt vegan, pot munci la înălțime sau știu să fac tâmplărie. Bifez cu "da" doar la înălțime. În SUA am stat la etajul 35, în pod, n-am vertij.
Puțină seriozitate:
- În fiecare zi avem o întâlnire a voluntarilor la 17:15. Se discută tot ce s-a realizat pe șantier.
- M-am prezentat - sunt primul din România, așa cum mă gândeam;
- Cina e servită la 18:00, după care ne spălăm singuri farfuriile (asta făceam și acasă, nu vă gândiți că le lăsam în chivuetă, nu);
- În fiecare zi, 4 persoane trebuie să spele și vasele bucătarului. N-am fost printre cei 4 norocoși;
- Ora stingerii e 22:00 de duminica până joi și 23:00 vineri și sâmbătă.
Primesc și prima mea sarcină. Mâine voi lucra, într-o echipă de 7 americani, la casa localnicei Christalia Scarborough, nume de cântec, nume care mă face și mai entuziasmat.
Adorm ușor, chiar dacă e plin de țânțari. Totuși, mă scol de 4 ori în timpul nopții. Ultima oară, la 6 dimineața. Nu mai merge cu "snooze" la telefon. La treabă!
ZIUA 2
O-ncep cu cereale, fructe și lapte. Văd că mulți dintre ceilalți voluntari își pregătesc masa de cu seară, ca să nu piardă timp dimineața, când, la 7:15, se pleacă pe șantier. Da, șantier - am făcut și medicina muncii, lecții de orientare, suntem pregătiți.
Bine, nu chiar pregătiți, șeful de echipă uită cheile casei doamnei Christalia la bază. Noroc că nu-s distanțe mari la Charlotte Amalie.
Locuința e pentru boboci ca noi. Nu o luăm de la zero, acoperișul și pereții au fost refăcuți, mucegaiul a fost îndepărtat. Totuși, trebuie să zugrăvim, să refacem bucătăria și să punem dușumele.
Ne împărțim. Eu mă apuc de vopsit cu Liam, student la Georgetown University. Nu fac o muncă de Picasso, dar proprietara ne-a rugat să nu ne atingem de tavan, așa că e puțină migală.
Surpriză la microunde
Pe la 2 după-amiază apare și Christalia. E o doamnă plină de viață, în jur de 60 de ani, care s-a născut și a trăit doar aici, în Insulele Virgine. M-a lăudat pentru cum am vopsit, eu m-am înroșit puțin, na, sunt rușinos, și mi-a promis că, de dimineață, mă așteaptă o surpriză în cuptorul cu microunde. Abia aștept!
Plus că e plăcut să te laude cineva pentru munca ta. Mai ales când o faci pentru prima oară.
Ne-ntoarcem la bază în jur de 16:00, facem exercițiile - na, club 300 mi-a trebuit - apoi ne vedem la ședință. Azi am picat printre cei 4 care vor spăla vase, dar nu-i bai - cei care se ocupă de vasele bucătarului se ocupă și de mâncarea rămasă la bucătărie, haha!
Netul nu prea merge
Încheiem seara cu un joc trivia. Aș vrea să filmez toată distracția de aici, dar e greu de trimis, netul merge ca în România anului 2001 sau în Italia lui 2019.
Pierd. Așa că vom mânca, a doua zi, ce decide echipa câștigătoare. Na, mizele sunt pe cereale și banane, nu vă gândiți că putem face altele aici, la Charlotte Amalie.
Ba putem. Mâine revin la casa Christaliei. Abia aștept.
