De zece ani traieste izolat in munti, la 1.700 de metri

In inima Muntelui Postavaru din Brasov, la 1.700 de metri altitudine, cu greu zaresti printre brazi o coliba carpita, unde pana si celor mai instruiti drumeti le este greu sa ajunga. In casuta sta un calugar, unul dintre ultimii sihastri ai Romaniei, parintele Onufrie. “Nu ma simt singur! Sunt cu Dumnezeu”, si-a inceput pustnicul povestea.

Inca de la intrarea in Brasov simti ca patrunzi in filele unei carti de povesti. Muntii se zaresc din orice unghi, varfurile lor sunt acoperite cu o spuma alba, iar cei ce ajung acolo pot spune ca au atins norii. Brazii acoperiti de roua lucesc parca ar fi acoperiti cu cristale. Printre toate acestea, in drumul spre varful Masivului Postavaru, la 1.700 de metri altitudine, iti iese in cale o cabana firava, construita la marginea unei prapastii, in jurul careia alearga doi catei jucausi si cateva gaini cotcodacesc.

Cu ajutorul jandarmeriei montane, am reusit sa strabatem un drum de munte destul de periculos in aceasta perioada a anului. Localnicii au auzit de parintele Onufrie, insa multi credeau ca este doar o poveste spusa in jurul focului de tabara.

“Noi il cunoastem pe parinte, pentru ca zilnic facem acest traseu. El chiar exista. Ne mai oprim sa zicem „Doamne ajuta!”  si sa ne rugam cand e sarbatoare. Prin zona asta se ratacesc multi, fiind un drum destul de intortocheat. Asa ca mai mereu trecem pe aici”, spune unul dintre jandarmii montani.

Parintele Onufrie are 54 de ani

Calugarul ne-a intampinat cu zambetul pe buze si, din spusele lui, simtea ca o sa aiba vizitatori. Pe langa acest fapt, s-a nimerit ca in ziua vizitei calugarul isi serba ziua de nume si ziua in care s-a calugarit.

“In ziua in care te calugaresti daca se sarbatoreste un sfant ti se da numele lui. In cazul meu, Onufrie. Pe mine ma cheama de fapt, Ion”, spune el. Omul muntilor are 54 de ani, iar de zece ani sta pe Muntele Postavaru. Alaturi de zecile de icoane, aratand de jur imprejur cu mainile batatorite de munca, omul si-a povestit viata. “Intotdeauna am simtit ca locul meu este langa Dumnezeu. Cand am implinit 18 ani, am plecat in armata. In timp ce eu eram plecat de acasa, mama si tata au murit rapusi de boala. Am ramas doar eu cu sora mea. Cand m-am intors din armata, am rugat-o pe sora mea sa ia tot ce ii trebuie si sa lase casa oamenilor saraci din Cluj-Napoca, caci de acolo sunt eu. Mai departe, eu m-am dus la Manastirea Cernica, unde am stat timp de 20 de ani. Din cand in cand mai veneam aici, in locul unde am construit acest micut lacas. Cand ma intorceam la manastire mereu mi se facea dor de muntele asta. Uitati-va ce peisaj ne-a lasat Dumnezeu… ce frumusete”, spune calugarul, cu ochii atintiti spre orizont.

“Preotii de la manastire mi-au spus sa ma duc in pelerinaj sa vad unde imi trage sufletul, iar eu mi-am dorit sa stau aici. M-am dus la manastire si le-am spus ca vreau sa ma duc in munte. Sa fiu pustnic. M-am calugarit si am venit aici, mi-am construit aceasta casuta cu ajutorul unor oameni cu suflet mare. Mai imi aduceau o scandura, mai ma ajutau sa bat niste cuie… prin milostenia lor am reusit. Nu imi trebuie nimic mai mult. Am apa de la izvor, am cateva animale care ma inveselesc. Cu mancarea ma descurc usor, pentru ca nu mananc carne si o mamaliga se face usor. Malaiul il iau din oras, cand mai cobor ca sa imi iau provizii. In rest, mai mananc urzici fierte si multe fructe de padure”, povesteste omul, aprinzand o lumanare pentru a lumina putin incaperea. “Am aici si un urs. Ursuletul Martin mai iese din barlog si mai trece prin fata casei, dar niciodata nu mi-a facut ceva rau, pentru ca daca ai dragoste el nu simte pericol”, spune calugarul Onufrie, cu glas duios.

Acum cativa ani  a salvat de la moarte doi turisti turci. “Cei doi mergeau spre un hotel, insa se ratacisera pe drum. Era iarna si zapada era foarte mare. Mergand prin nameti au alunecat intr-o prapastie, chiar cea de langa casa mea. I-am auzit ca urlau de mama focului, dar nu intelegeam ce, pentru ca nu vorbeau romaneste. Totusi, mi-am batut niste sipci cu cuie in bocanci si m-am dus asa pe zapada si i-am tras de acolo. Nu credeau ca mai scapa”, povesteste barbatul, strangandu-si mainile la piept.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE