Fara picioare, face patru sporturi

Prin sport si-au invins handicapul

In acte se numesc, sec, persoane cu handicap fizic. In realitate, sunt oameni care au ramas fara maini, fara picioare, dependenti de scaunul cu rotile. In sufletul lor insa sunt niste invingatori. Pasaportul lor spre salvare a fost sportul. Au reusit sa treaca granita dintre chin inspre normalitate pentru ca au mai multa vointa decat un sfert din populatia Romaniei la un loc. Participa la concursuri de atletism, pun tot sufletul si toata energia intr-o partida de tenis de masa, fac haltere, inoata sau se distreaza la concursuri de dans in carucior.

„Cum adica dans in carucior?”, ma trezesc intreband mirata, un pic sacaita la gandul ca ar putea fi o gluma care sa-mi testeze atentia. Inainte de a-mi raspunde, Vasilica nu-si poate infrange un zambet amar. „Vezi? Ti se pare imposibil. N-ar trebui. Imi place muzica la nebunie, stiu sa ma misc in ritm, iar caruciorul se poate invarti cum nici nu-ti inchipui. Pot dansa fie cu un partener care e profesionist, fie cu altcineva care e tot in scaun cu rotile. Ce probe sunt? Pai tango, vals… Nu, nu glumesc. Stii cum se invarte un partener pe sub mana? Eu ma invart cu scaunul”.

La 46 de ani, femeia are ochii unei pustoaice. Calzi, foarte vii si extrem de expresivi. In mod ciudat si inexplicabil, am invidiat-o pentru vioiciunea si pofta de viata pe care le exprima trasaturile ei. Scaunul cu rotile in care-si duce viata de 21 de ani pare un simplu element de decor. Vasilica Zamfir a invatat sa ia totul de la zero, intr-o viata pentru care nimeni n-o pregatise.

Recomandări

Culise și scenarii privind un candidat comun al partidelor proeuropene pentru prezidențiale

„Am ramas fara picioare la 25 de ani. Mergeam pe bicicleta si am fost prinsa sub rotile din spate ale unei basculante. Am fost constienta tot timpul, stiu si cand am ajuns la spital. In momentul accidentului, un picior mi-a fost retezat complet. Celalalt mi-a fost amputat la spital”, povesteste Vasilica. De toata viata ei de pana atunci se alesese praful. A gasit insa puterea sa se ia la tranta cu destinul. „Ce era sa fac? Aveam doi copii, pentru ca la 18 ani eram maritata. Asa cum ma vedeti, mi-am crescut singura baietii, unul are acum 28 de ani, iar celalalt, 27. A trebuit sa ma descurc, chiar daca sotul a plecat. Ce femeie e aia care se prabuseste atunci cand nu mai are barbat langa ea? Mi-a fost cumplit de greu uneori, dar n-am vrut sa cedez. Pe baieti i-am invatat sa faca de toate, pentru ca m-am gandit ca daca se intampla ceva cu mine, ei trebuie sa stie sa mearga mai departe”.

A refuzat sa-si duca zilele doar ca pe un chinuitor exercitiu de supravietuire. Incet, incet, a inceput sa se mai gandeasca si la sufletul ei. Si-a dat seama ca daca poate face prin casa toate lucrurile pe care le face o persoana sanatoasa, n-are de ce sa nu incerce si ceva mai mult. Reintoarcerea la dragostea ei pentru inot a fost primul pas. „Eu am facut mult inot inainte de accident. Nici prin cap nu-mi trecea ca voi mai avea puterea sa rezist intr-un bazin in conditiile astea. In 1992, la Onesti, mi-am dat seama ca ma insel. Era un concurs pentru persoane cu handicap, la care am participat si eu. Mi-am infrant teama, la inceput m-am tinut strans de bara, dar apoi mi-am revenit. De atunci, am inotat de cate ori am avut ocazia, chiar si in mare. Sigur ca e ceva mai greu, pentru ca nu te poti folosi decat de maini si nu poti inota toate stilurile, dar senzatia e aceeasi. Poate chiar mai intensa, cand iti dai seama ca la inceput ti s-a parut imposibil”, spune mandra femeia.

Recomandări

Ce fac eu? Și ce putem face toți ca să nu decădem în tiranie

1992 a fost anul in care a renascut prin sport. Zece ani mai tarziu, oricine ramane cu gura cascata cand o aude pe Vasilica Zamfir enumerand sporturile pe care le practica. Joaca tenis de masa, isi incordeaza muschii la haltere, a fost campioana nationala la doua probe de atletism in concursuri pentru persoane cu handicap (aruncarea sulitei si aruncarea greutatii), a participat la competitii de dans in carucior. Ca orice sportiv care se respecta, se antreneaza cat poate de des. Chiar daca asta inseamna sa strabata aproape tot Galatiul pana la sediul Asociatiei Persoanelor cu Handicap, acolo unde exista doua sali de antrenament. Sali care nu sunt aproape niciodata goale, pentru ca Vasilica nu e singura pasionata de sport. „Uitati, la tenis de masa, de exemplu, avem deja organizate zece editii ale Cupei Danubius. Noua sportul ne-a schimbat viata. Ne-a transformat din invinsi in campioni si ne-a invatat sa nu renuntam”, spune Vasile Cristea, presedintele asociatiei.

Stinge cu miscari grabite tigara, pentru ca vrea sa ne faca o demonstratie la masa de ping-pong. Joaca vreo 10 minute cu Vasilica. Greu de descris patima pe care o pun cei doi cand lovesc micuta minge alba. Si mai greu de explicat cum femeia reuseste sa se concentreze si la lovitura si la directia mingii si la dirijarea scaunului cu rotile. Amandoi par sa aiba resurse inepuizabile de energie.

Urmărește-ne pe Google News