Bucureşti, extremă urgenţă: “De ce să stau în casă? Ce, e război?”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Locuitorii Capitalei înfruntă pericolul coronavirusului pentru nişte cartofi mai ieftini sau pentru încă o bere la aer, cu amicii
Cuprins:
Pe 5 mai 2019, Tatiana Kasatkina, o stewardesă de la Aeroflot, trăgea cu forţa pasagerii spre tobogane, pentru a-i evacua dintr-un avion în flăcări. “I-am apucat de gulere şi i-am împins, mulţi se opriseră să-şi ia bagajele”. E o imagine care descrie destul de bine întâlnirea dintre omul de pe stradă şi dezastru.
Pe 16 martie 2020, nu apăruse încă nici o mână uriaşă pe cerul Bucureştiului care să ia oamenii de gulere şi să-i împingă unul câte unul în case, eventual sărind peste partea cu liftul.
În timp ce preşedintele ţării se pregătea să anunţe starea de urgenţă, Capitala se instala într-o duminică perpetuă. Adică oamenii aveau răbdare cu timpul, vorba tatălui Moromeţilor, care era, de fapt, fiul.
Locuitorii celui mai mare oraş din România îşi urmau ritualurile cotidiene. Plimbau câinii, plimbau salatele cu sacoşa prin pieţe. Se aşezau la cozi afară să-şi plătească abonamentele TV ori să scoată bani din conturi. Consumau suc îmbunătăţit în parcuri, singuri sau în grup, schimbând impresii despre catastrofe trecute, prezente şi viitoare.
Să mori, dar să nu deranjezi
În Obor, chiar la intrarea în hala nouă, vreo cinci-şase oameni aşteptau în şir ordonat să cumpere cartofi. Aparent, nişte cartofi banali, lunguieţi şi acoperiţi cu un strat fin de noroi. Producătorul ne explică motivul cozii: sunt cartofi din Covasna şi sunt mai ieftini decât la alte tarabe. Cu un leu de kilogram mai ieftini.
Din spatele unui morman lucios de ardei graşi, o doamnă observă că epidemia sperie clienţii. Ea, una, nu se teme atât de moarte, cât de complicaţiile care pot surveni înaintea obştescului sfârşit. “E groaznic ce am văzut la televizor, să stai după aparate, cu capul pus nu ştiu cum… Eu mi-aş dori să cad şi să mor, gata, fără să deranjez pe nimeni, fără să sufăr. Nu e bine să depinzi de aparate, să fii la mâna altora. E bine să fim toţi pe mâna noastră”.
Vremea cumpărăturilor urgente a trecut, acum e vremea târguielilor de flori în ghivece, muşamale, ligheane, tocătoare de lemn. Dacă tot e să stăm în casă, măcar să avem diverse ocupaţii.
Obor: jocuri de societate
La o terasă cu mici, clienţii suplinesc lipsa conversaţiei de calitate preumblându-se printre mese şi scaune. Se opresc lângă o masă, lansează o întrebare, mai fac câţiva paşi dubitativi, până la masa următoare, se întorc brusc, pivotând pe sticla de bere ţinută la piept şi răspund sau, de cele mai multe ori, schimbă subiectul.
“Acum, că nu prea mai vine lumea, nici nu mai are de ce să ne fie frică”, raţionează unul dintre ospătari. Şi explodează într-un râs fără veselie, care întrerupe câteva secunde monologurile clienţilor.
În parcul şahiştilor din Obor, se joacă rummy. Într-un foişor stau câţiva bărbaţi de diferite vârste, strâns uniţi de pasiunea pentru pietre şi de o sticlă care circulă pe sub masa de joc, trasă de forţe nevăzute ca pe tabla de Ouija.
Sigur că se tem de coronavirus şi că au “o părere naşpa” despre pandemie, dar “uite, trebuie să venim aici, să-i curăţăm de bani pe fraieri”. Râsete. “Pe mine mă spală soţia în fiecare seară”, “Eu mă dau cu spirt mereu, sunt curat pe mâini, uitaţi-vă la ăsta, stă cu eşarfă la gură…” Şi iar râsete. Apoi iar serioşi, că au un joc de jucat.
Bunicile şi războiul informaţional
Într-o altă piaţă a Bucureştiului, la Gorjului, în Militari, tarabele sunt acoperite cu folie transparentă. E un nou ordin de la administraţia pieţelor: virusul să fie descurajat cu celofan.
O bătrânică îşi tot aranjează legăturile de ştevie, pătrunjel şi mărar, într-o lădiţă de carton. E cu ochii în patru, pentru că “m-a tot dat de aicea poliţistul”. Poartă mască medicală. “Să nu duc microbi la nepot. Noră-mea mă pune să mă dau cu spirt şi cu din ăla... dezinfectant, când vin acasă”.
Are 72 de ani. Nu ştie că noul coronavirus are preferinţe legate de vârstă. Ea se gândeşte la nepot şi să nu-şi supere nora. Vine din Adunaţii Copăceni să vândă la piaţă. Un leu legătura.
O altă bunică, tot cu mască, dar cumpărătoare, stă de vorbă cu o vânzătoare de mere. “Văd la televizor că sunt măsuri luate din calea-afară... Să se termine odată cu virusul ăsta. Dar nici nu au toţi oamenii mască... Că nu se găsesc...Noroc c-o am pe fie-mea la policlinică”.
Tânăra de cealaltă parte a tejghelei îşi arată mănuşile negre: “Le am de astă-vară, de când lucram la căpşuni”. Mască nu poartă, că “zice clienţii că sunt bolnavă”.
Doamna în vârstă îşi expune sumar planul de măsuri: “Cum mă protejez? Cum ajung acasă, spălat pe mâini bine, cu săpun, cu dezinfectant din sticluţă. Plus spirt dăm în continuu”. Nu-şi pune problema să nu mai iasă din casă. “Păi, da’ ce, suntem la război? Nici nu fac provizii, mi-am luat aşa, cât pentru o lună de zile. Strictul necesar, cât e cu copiii, cu vacanţa asta. De ce să-mi fie frică? Îi opresc pe ăştia care vin cu autocarele, îi verifică...”.
O vânzătoare de la o tarabă vecină, tot cu mere, comentează: “Ei, îi verifică…”. “Da, îi verifică, poate dumneavoastră, aici, în piaţă, nu vedeţi, dar eu văd la televizor!”.
Umbra lui Trump în Militari
La barul din piaţă, desi se aude muzică, e pustiu. Înăuntru sunt doar patronul şi prietenii lui. Patronul e rapidist, judecând după decoraţiunile interioare, cu fanioane şi decupaje din ziare. Prietenii lui, Radu şi Viorica, soţ şi soţie, sunt stelişti, “am şi maieu cu Steaua”, precizează soţul.
“E război biologic”, spune doamna, când aude întrebarea despre coronavirus. “Ne trebuie o nouă ordine mondială, dar pentru asta ne trebuie o ordine în clasa politică”.
Soţul aprobă: “Atâta timp cât intră poliţia şi armata pă conducere, am încredere. În politicieni n-am încredere. Am încredere doar în instituţiile serioase, pentru că astea, oricare ar fi regimul politic, au o anumită disciplină, o anumită edu-ca-ţi-e! Nu şef de garaj până la 50 de ani, fac facultatea prin internet şi mă dau mare senator. Nu există aşa ceva nici în Zimbabwe, nici în Ouagadougou! Pe când Medicină, Armată, Poliţie, ăştia toţi sunt şcoliţi, au disciplină, indiferent că-i duce capul sau că nu-i duce”.
Urmează o scurtă trecere prin sistemul sanitar şi spitale, despre care “e cam târziu să mai vorbim”. Apoi domnul propune o soluţie unică pentru toate problemele României: „Disciplină. Nu suntem pregătiţi pentru această democraţie şi ne-au mai derutat şi nonprofesioniştii care ne conduc”.
Democraţia presupune alegeri grele, practic imposibile, de tipul: tu sau bagajele tale?
Doamna, profesoară de înot, acum în concediu forţat, înclină spre o soluţie de compromis: “Să facem ce face şi Donald Trump. Că tot suntem în NATO. Ia măsuri drastice. A închis şapte state. A interzis să se facă stocuri, că ce-i disperarea asta?”.
Numele lui Trump îl face pe soţ să piseze cu ţigara scrumul din scrumieră şi să-i arunce soţiei priviri piezişe, pe deasupra ochelarilor. După ce expulzează coronavirusul, preşedintele Americii e aşteptat afară, să dea explicaţii.
