Îi aud pe nu puţini “experţi” şi “istorici” de conjunctură afirmând că nostalgia după Ceauşescu a devenit un fenomen. Este un adevăr că fraza “Pe vremea lui Nea Nicu era mai bine, aveam case, slujbe sigure, concedii prin sindicat” se aude mult prea des la o populaţie acum majoritar săracă şi care uită că tot în “vremea aceea” avea plasture pe gură, iar de paşapoarte auzea doar în filme. Dar asta nu-i nostalgie. E frustrarea unei naţiuni care, după jertfele din ’89, când l-a dat jos şi l-a împuşcat pe Ceauşescu, îşi dă seama că, într-o ţară cu mari resurse, o duce tot mai prost, an de an, ajungând un soi de cerşetoare a Europei.
Acesta e contextul agitaţiei din jurul deschiderii presupuselor morminte ale soţilor Ceauşescu, ţinute sub mister, zic unii, pentru ca să nu devină loc de periculos pelerinaj şi pentru ca “emanaţii revoluţiei” - nu adevăraţii revoluţionari, îndepărtaţi unul câte unul – să-şi consolideze puterea, să-şi împartă cu halca ţara, polarizând-o prin jaf în superbogaţi şi în înfometaţi şi bolnavi.
Certificarea acum, prin analize ADN, a faptului că nişte oseminte vechi de două decenii sunt ale Ceauşeştilor nu mai înseamnă nimic, decât cel mult o uşurare pentru familie. Poate şi o reconfirmare că “noua Românie” s-a născut sub minciuna unui grup care i-a îngropat pe cei doi sub nume false şi, în mandatul a trei preşedinţi, a menţinut incertitudinea. Alte “morminte” trebuie, însă, deschise. Sunt “sertarele” în care zac secretele şi dosarele multora din cei care, ducând-o bine pe vremuri, o duc bine şi acum, mereu la putere, mereu la resurse. Şi care n-au nici nostalgii, nici frustrări. Ei doar au.