Iisus – fiul si tatal

Mai asteptata decat ecranizarea “Codului Da Vinci” n-ar putea fi decat insasi Intoarcerea lui Iisus…

In roman (pe care nu-l lasi din mana decat daca esti “Opus Dei”), povestea unei posibile filiatii care sa coboare de la Iisus Hristos pana la Sophie Neveu este suficient de tare ca sa te tina pret de peste 600 de pagini. De fapt, nu e nimic nou in acest amestec al fictiunii cu fapte reale: probabil ca “Sionul” nu exista decat in imaginatia lui Pierre Plantard – si in copypaste-ul lui Dan Brown -, dar Leonardo Da Vinci, Isaac Newton si Iisus au existat, iar combinatia unora cu altii e un cocktail exploziv.

Problema este ca, in ciuda incasarilor colosale, “Codul Da Vinci – filmul” e un produs modest, pe care-l bifezi pentru ca, 1. e la moda, 2. vrei sa nu fii prostul satului cand se discuta despre el, si 3. chiar te intereseaza cum s-a ecranizat romanul pe care l-ai citit. Altminteri – si in ciuda controverselor teologice -, nu va face gaura-n cer. De aceea, o discutie pur “cinematografica” nu-si are rostul: “Codul Da Vinci” face parte din categoria aia de filme (“Patimile lui Iisus” e alt exemplu) care sunt fenomene de societate, cu o importanta trecand mult dincolo de valoarea lor pur filmica.

Daca judecam dupa ce-am vazut vom spune ca, intr-adevar, este prea putina actiune in filmul lui Howard, ca Tom Hanks (Langdon) joaca neasteptat de prost, iar biata Sofica Nepot (Audrey Tautou) nici nu se vede. Jean Reno (pe care Brown si-a construit personajul) e OK, dar nu mai mult, Paul Bettany e cam patetic, singurul care face un rol bun fiind sir Ian McKellen. Inceputul (pana dupa fuga din Luvru) are nerv, dar apoi filmul paralizeaza… Dar mai conteaza?! Evident, nu.

Alex Leo Serban – critic de film

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE