În cursa pentru Palme d’Or: Variațiuni despre adolescență și despre dictatură
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Azi (marți 20 mai) a plouat la Cannes cu tunete și fulgere. Aseară a fost frumos, dar a avut loc un fenomen „meteo” neașteptat, a picat din cer o Palme d’Or onorifică, pentru Denzel Washington – neanunțată dinainte, și prezentată de organizatori drept „o surpriză totală”, de care nu a știut nici chiar laureatul!...
Adevărul e că uneori surpriza poate friza improvizația, iar această „Palmă” pentru întreaga carieră (binemeritată de dublul oscarizat Denzel Washington, cu un aer de lord fără vârstă, la cei 70 de ani!), a avut o aură oarecum consolatoare, mai ales pentru regizorul Spike Lee (prezent, cu aerul lui de clovn, în afara competiției, cu thriller-ul Highest 2 Lowest, care va fi lansat la vară, și în care Đenzel Washington joacă rolul principal)...
Între timp, cerul competiției rămâne parțial nebulos, fără detașări spectaculoase.
Adolescența, în două viziuni
E interesant cum, cu voia sau fără voia selecționerilor, unele filme din competiție rimează între ele: din părți diferite ale lumii, în stiluri diferite, țintesc spre același ecou... De pildă, „tema adolescenței”, apare și în filmul francez Alpha (de Julia Ducournau) și în filmul japonez Renoir (de Hayakawa Chie). Două regizoare cvadragenare descriu același lucru: cum se construiește o adolescentă, cum depășește traumele, cum descoperă provocările vieții.
În filmul francez, o fată asistă la agonia unchiului bolnav de Sida, ea însăși suspectă de a fi contactat virusul; în filmul japonez o fată asistă la boala și la moartea tatălui, la ruperea și la reconectarea comunicării cu mama... Pe aceeași materie de bază, asistăm la viziuni și analize complet diferite. Julia Ducournau (supraevaluată la Cannes, acum câțiva ani, cu o Palme d’or pentru Titan) face un cinema agresiv, vizual și sonor, injectează totul cu o supradoză de urît, vrea să șocheze, cu orice preț, și uneori reușeste. Pentru acest tip de cineastă, spectatorul e un tip leșinat, căzut la pămînt, care trebuie reanimat cu mișcări violente! E un gen de cinema narcisist, demonstrativ, mai interesat de el însuși decît de adevăr... Pe cînd japoneza... Cu câtă finețe de laser chirurgical operează emoții profunde, cu câtă abilitate de pește în apă (școala japoneză de cinema!) accesează liniștea din adîncuri... De ce se cheamă filmul Renoir? Pentru că fata vede, la un moment dat, un portret făcut de Renoir (Irene), care o fascinează, și întreabă, cum întreabă cam toți copiii, dar în cazul ei cu un sens în plus: „Renoir mai trăiește?”... Renoir e un titlu care ar merita să intre în palmares deși, luînd în calcul componența juriului, mă îndoiesc că are șanse reale…
Obsesia dictaturii
Alte două filme care rimează între ele: Agent secret (al brazilianului Kleber Mendonca Filho) și Vulturii republicii (de Tarik Saleh, născut în Suedia, cu tată egiptean). Amândoi sunt cvincvagenari, amîndoi au mai fost o dată în competiția Cannes-ului, amîndoi sunt obsedați de fețele dictaturii... Amândoi abordează „subiectul” cu un umor amar și cu o detașare autoimpusă, lipsită de orice patos.
Amândouă sunt filme catartice, mai ales pentru un spectator care știe ce înseamnă „a trăi într-un regim dictatorial”, ce înseamnă știința de a respira într-un aer irespirabil, sportul de a ți se da la cap cu „voința poporului”, arta de a trăi sub presiune...
În amândouă filmele „individul” nu înseamnă nimic, cel mult un corp aruncat dintr-un avion sau aruncat de la un balcon, în amândouă filmele, ca să citez o replică a unui personaj, „principiile sunt mai rele decât Sida”!
Regizorul suedez îndrăgostit de „Egiptul lui”, Tarik Saleh, e declarat de mulți ani persona non grata în Egipt. Te întrebi ce mai poate urma după acest film, în care „versetele” lui politice, filmate în Turcia, atacă direct președintele în funcție, pe Fattah al-Sissi, generalul care conduce Egiptul din 2014... Scenariul imaginează că se face un film biografic despre președinte, iar cel care trebuie să-l interpreteze - în lipsa oricărei asemănări fizice și a oricărei „afinități” cu modelul - e actorul cel mai popular din țară (e ca și cum la noi s-ar fi făcut un film despre Ceaușescu, pe care ar fi fost obligat să-l joace Amza Pellea!)... Actorul de succes, poreclit „faraonul filmului”, va fi șantajat și constrîns să accepte, va intra în cercul strâmt al puterii pe care, în realitate, o detestă, va intra în epicentrul ei criminal, unde își va arde aripile și își va vinde sufletul – totul, în tonuri rocambolești, dar pline de subtilitate... De pildă, subtilitatea de a sugera cum poate funcționa foarte bine o dictatură în compatibilitate cu „un apartament în Dubai” sau cu un masterat în Occident...
Interpretul actorului din film e un lungan cu nas de Cyrano de Bergerac, pre numele său Fares Fares, libanezo-suedez, cu șanse de a câștiga un premiu de interpretare. Actorul a declarat, la Cannes: „Cine știe ce urmează, în următorii cinci-zece ani..., poate o să-i vedem pe George Clooney sau pe De Niro obligați să facă un film frumos despre Trump!”... O glumă sumbră, un umor pre-apocaliptic, într-o lume pe măsură?
Foto: Hepta
