N-a fost accident. A fost încă o verigă a lungului lanţ al primejdiei zilnice şi al morţii, care leagă minele româneşti. Tragedia de la Petrila se oglindeşte în ochii îndureraţi ai soţiilor din Valea Jiului nu ca vestea buimăcitoare a unei întâmplări groaznice, ci ca un sfârşit implacabil, de care s-au temut de când se ştiu. Dar care a fost şi rămâne preţul cumplit plătit de bărbaţii lor pentru pâinea pruncilor. Plătit doar de ortaci şi niciodată de cei responsabili de dezastrul din minerit. Care s-a prăbuşit sistema-tic după 1997, de când s-au închis una după alta 550 de mine, iar pentru modernizarea celor rămase nu s-a făcut mai nimic. Deşi criza petrolului a obligat la redescoperirea cărbunelui. Minerii, câţi mai sunt, cu spectrul şomajului - într-o zonă defavorizată, unde fondurile de reabilitare şi reconversie au fost furate pe rupte - sunt siliţi să intre în galerii neconsolidate, neaerisite, cu tehnnologie de extracţie învechită şi cu aparatură de protecţie precară, ba chiar în abataje unde prăbuşirea sau autoaprinderea sunt iminente. Asta, pentru că nimeni n-a ispăşit pentru victimele anterioare. Morţii sunt de vină, asta e legea în Vale.
N-au fost bani? Ba au fost. Stau mărturie vilele şi afacerile mahărilor şi chiar ale unor lideri sindicali, limuzinele şi excursiile lor exotice, până şi mofturile fotbalistice, ori schemele pline ale ministerelor şi companiilor de stat responsabile.
Brusc, e campanie electorală, politicieni şi demnitari de rang înalt au năvălit la Petrila. Chiar cu elicoptere de noapte, care pentru victime nu s-au găsit. Xerox după scenariul de la inundaţii. Cu feţe mimând suferinţa, cu declaraţii de solidaritate, chiar cu lacrimi false, de crocodil. Târziu. Acum e nevoie de măsuri rapide, practice. Şi de procurori şi poliţişti, cu suficiente cătuşe. Crucile-s prea multe.