Ipocrizia în democraţie

Oportunitatea împrumutului FMI e, însă, o chestiune mult prea serioasă – angajând evoluţia economică şi socială a ţării pe termen scurt şi mediu – spre a fi bagatelizată sau decisă discreţionar de deţinători vremelnici de funcţii executive. Nu este clar încă de ce, recent, la Bruxelles, preşedintele Băsescu a optat, de unul singur, ca România să se opună cererii Grupului de la Vişegrad, iniţiată de Ungaria, ca UE, în primul rând, să sprijine ţările estice să treacă de criză. Nici care sunt raţiunile naţionale pentru care privirile decidenţilor sunt îndreptate mai mult peste Ocean, spre FMI. Fondul va agrea, desigur, Acordul cu România (în jur de 10 miliarde de euro). Dar va pune condiţii extrem de dure şi, practic, va impune sau va controla orice decizie majoră de ordin economic şi social. Va putea dispune restructurări masive (şomaj) şi mai ales politica salarială, inclusiv a pensiilor. România (ca şi alte ţări) a mai avut experienţe dure cu Fondul, în perioada CDR. Probabil că împrumutul ar ajuta, în absenţa investitorilor, la o relansare a unor investiţii. Dar cu ce costuri sociale? Şi, mai ales, nu se vor scurge banii iar în contracte clientelare, oneroase?

 E mai util, e prudent un împrumut extern greu de restituit, în condiţiile în care statul a girat şi aşa, grevând viitorul, uriaşe credite private, nerestituite acum? Sau e mai raţional să strângem singuri cureaua, gestionând resursele interne, atâtea câte sunt? Alegere greu de făcut însă într-o Coaliţie de guvernare în care Stânga nu ştie ce face Dreapta şi ambele pălmuiesc ţara, mârâind deja a război.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro