Povestea Lenuței, păstoriţa cu 9 copii, din Rășinari: “Ca să-i pot creşte, m-am angajat un fel de slugă, să păzesc caprele oamenilor din sat”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Lenuța Podariu e singură. Singură cu copiii, cu gospodăria, cu animalele, cu visurile ei simple care iau forma unui porc pentru Crăciun și a unei brânzării. Visuri simple, dar greu de împlinit într-un cătun.
Cuprins:
Lenuţa are 51 de ani. A decis să se despartă de soţ acum mai bine de 10 ani, la scurt timp după ce l-a născut pe-al nouălea copil, Iliuţă.
“O femeie nu divorţează de trai bun. Ș-un câine... Dacă dai azi cu zburătura după el, dai mâine... Se duce. Aşa şi eu, m-am săturat de la un timp”.
“Nu l-am lăsat, vai de mine, c-o fost om bun. Din cauza la beutură...”. Procesul de divorţ a avut trei termene, au fost audiaţi şi copiii mai mari, vecinii au depus mărturie că Lenuţa era adesea gonită din casă de bărbat, la beţie, cu urlete şi ameninţări, în toiul nopţii.
Portretul unei doamne
Răşinariul nu e o comună atât de mare încât toată lumea să nu ştie destule despre toată lumea. După divorţ, Lenuţa şi copiii s-au mutat în cătunul Trăinei, câţiva kilometri în sus, în clădirea vechii şcoli.
“Ca să-i pot creşte, m-am angajat un fel de slugă, să păzesc caprele oamenilor din sat. Şi i-am crescut, mulţumesc lui Dumnezău, i-am rânduit la căşile lor”.
Cu basma neagră, bluză de trening, pantaloni şi cizme, Lenuţa aduce un pic cu regina Angliei, echipată pentru călărie. Are ochii cenuşii, obrazul ars de soare, oval şi un anume fel imperial de a bate cu palma în masă, pentru a-şi întări vorbele.
Cinci dintre copii au familiile lor, acasă au mai rămas patru: doi băieţi, Iliuţă, 10 ani, şi Petruţ, 15 ani. Şi două fete, una în clasa a X-a, cealaltă, absolventă de liceu, îşi caută de lucru, “da’ să treacă epidemia asta”.
Ordonanţa militară în cătun
În starea de urgenţă, Lenuţa s-a dus la magazinele din Răşinari, “am luat mălai, făină, ulei, zahăr, cartofi, fasole şi n-am mai coborât două luni”. Cătunul are vreo 15 case, din care doar jumătate sunt locuite. Dacă umbli pe uliţă nu rişti să nimereşti în aglomeraţie.
Trăinei se află la mai puţin de un sfert de oră de mers cu maşina de la Sibiu. Lenuţa şi-a dat seama că a început relaxarea când pe drumul îngust şi, în general, neumblat au dat năvală hergheliile de automobile de la oraş. “Se duceau peste coastă, la pădure, unde s-or fi dus, că ziceai că îi fugărea cineva. Mi-o spăriat şi caprele”.
Caprele Lenuţei, că acum are turma ei, sunt vreo 70, plus o sumă de iezi. Cu patru ani în urmă, femeia a primit 10 capre de la o fundaţie. “Şi le-am înmulţit. Multe din cele 10 le am, cum nu, altele or căzut, dar o rămas fiicele lor”.
Din căpriţele astea mi-am crescut copiii. Şi acum, tot ce iau pe brânză dau pentru ei… Că le trebuie abonament, haine, că sunt la liceu, la şcoală.Lenuţa Podariu
Cu brânza, la oraş
În odaia cea mare a casei, Lenuţa şi-a amenajat o masă unde prepară brânza. Tifon, găleţi, site, bucăţi mari de caş, puse la scurs. Visul ei e să aibă o brânzărie ca la carte, cu frigider pentru lapte, cu gresie pe jos, cu apă la robinet. Dar visul mai are de aşteptat.
Cu brânza în traistă, Lenuţa merge pe jos până în Răşinari, de acolo ia autobuzul până la Sibiu, să vândă la piaţă. “Mai sunt şi unii oameni care vin ei şi pun brânza în maşină şi pleacă. Asta, înainte de epidemie. Acu’, nu mai, că le-o fi frică”.
Câştigul se duce pe nevoile gospodăriei şi, cu tot ajutorul copiilor mai mari, Lenuţa îşi amână ambiţiile antreprenoriale.
Nici măcar un purcel de lapte, să-l crească pentru Crăciun, nu-şi permite, “că s-au scumpit, e 400 de lei unul. Păcat, aruncăm atâta zer. Şi-apoi n-aveam grijă, puneam pită, slană în pungă şi mă duceam toată ziua cu caprele”.
Tolăniţi pe paie, câinii lăţoşi o urmăresc din ochi pe stăpâna lor. Câinii Lenuţei lucrează mai mult în schimbul trei, dau alarma în caz că vine ursul sau vine hoţul. “Vara mai e cum mai e, dar iarna... noroc că avem lemne, atâta. În rest...”.
“Frumos... Mi-o rupt sufletul”
Panglica de asfalt care traversează cătunul şi ajunge până la poarta Lenuţei a fost turnată recent, în toamnă. “Până atunci, ehei, umblam cu cizmele prin noroi şi când urcam în autobuz, schimbam papucii”.
Mai departe de Sibiu, a călătorit doar la Bucureşti, de două ori. “O dată, demult, la un frate al meu, care era în armată. Şi a doua oară, când s-au făcut adunările alea cu domni în Bucureşti, am mers cu mai mulţi cunoscuţi din sat”.
Lenuţa nu-şi aminteşte mare lucru din marele oraş. “Mi-o părut lung drumul... Da’ mi-o plăcut… Mi-o plăcut peisajul ăla, c-am mers cu autobuzul. Am zâs: dac-ar fi căpriţele mele pe-aicea ce-ar mânca… O verdeaţă, dragă, şi nişte pomi… O fo frumos. Mi-o plăcut. Mi-o rupt sufletul”.
Vorbind cu Lenuţa, la masă, lângă ceştile de cafea, în umbra dantelată a perdelei, înţelegi de ce a zbughit-o Cioran din Răşinari la Paris.
Trăind în Trăinei, nu apuci să contempli frumuseţea locurilor, să meditezi la tristeţe, lacrimi, sfinţi, nimicul existenţei, existenţa nimicului şi alte subiecte demne de meditaţie.
Cu nouă copii de crescut, nu-ţi permiţi să explorezi decât culmile speranţei şi coasta supravieţuirii, unde-ţi paşti căpriţele.
“O să cadă casa pe mine de urât”
Iliuţă şi Petruţ explorează şi vârful nucului, unde au cuibărit nişte scatii. Bunica lor, mama Lenuţei, o bătrânică de 78 de ani, cu un breton şcolăresc, ieşit de sub batic, îşi priveşte nepoţii, dând din cap.
Unde s-au dus toţi oamenii din sat? “Unii s-au dus aici”, răspunde bătrâna, arătând spre crucile din marginea pădurii. “Alţii s-au dus la oraş, că e viaţa grea”.
Şi copiii Lenuţei au plecat din comună. Mai vin în Trăinei doar la aniversări. “Când o să plece şi cel mai mic, o să rămân singură şi o să cadă casa pe mine de urât”, spune ea, sprijinindu-şi obrazul în pumn.
Pe femeile de la oraş, Lenuţa atât le sfătuieşte: “Să caşte ochii bine, să vază pe cine ia şi ce ia. Că nici fată singură nu-i bine, mai târziu. Şi grăbiţi-vă să faceţi un copil, să aveţi cu cine vă certa”.
Pe ai ei, Lenuţa i-a atins doar cu vorba, “nu i-am bătut, Doamne, fere, i-am învăţat să lucre şi să-şi facă un rost. Din nouă, va fi vrunul, să mă gospodăresc lângă el. Da’ până la 90 de ani mai este”.
Cine doreşte să o ajute pe Lenuţa Podariu să îşi facă o brânzărie poate lua legătura cu redacţia Libertatea, la adresa libertatea@ringier.ro.
