Liber la cuvânt / Beţia românească

Beţia românească este un fenomen atipic: bucurie şi lacrimi. Fericire şi durere. Are în ea un duh răsăritean. E un testament. E fericirea înaintea morţii. Un capăt de drum: “Dacă mor, să mor sătul”. Grijile dispar, ziua de mâine este deja istorie. Imaginile prezentate de Libertatea după Revelionul londonez te înfioară.
Femei mature, puştoaice care puteau fi topmodel dormind pe stradă, criţe de bete! Englezii nu beau ca să filozofeze, să discute în contradictoriu, ci pur şi simplu să se îmbete! Să cadă laţi, să uite de ei. Şi o fac cu un firesc uimitor. În ţărişoara noastră, a bea singur, doar de plăcerea de a cădea lat, e un mare păcat. Nu degeaba cel care bea singur, de unul singur, este un paria. Un om vicios, care nu poate sta la masă cu restul lumii. Cheful românesc e unic.
Noţiunea de chef este intraductibilă, nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez “la noce”, nici prin cel german “Bummel”! Cheful este o manifestare egoistă, dar şi generoasă! “El înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor şi a răspunderilor”, spunea Mihail Manoilescu. Acelaşi teoretician susţinea că, dincolo de dimensiunea latină, românii o au şi pe cea slavă! Răsăriteană! Da, bem precum ruşii! Cu dezinvoltură, cu sentimentul că viaţa e nedreaptă, că destinul ne este potrivnic, că soarta ne este scrisă! Oricum, bem mai bine şi mai elegant decât deşelaţii ăia de englezi!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro