Moldovencele lui Ştefan cel Mare se prostituau la Istanbul
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Una dintre comisiile care lucrează in serviciul preşedintelui Traian Băsescu a propus, in cursul acestei săptămani, legalizarea prostituţiei in Romania. Acest lucru ar duce, in opinia consilierilor, la un control mai bun asupra bolilor cu transmitere sexuală. O lege a prostituţiei nu ar fi o noutate la noi. Iată câteva date despre evoluţia “celei mai vechi meserii” pe teritoriul ţării noastre.
Moldova, 1472. Prima menţiune despre prostituţie pe teritoriul actualei Românii apare în vremea lui Ştefan cel Mare şi se referă la încercarea domnitorului de a stopa traficul de carne vie. Reţele de proxeneţi racolau fetele din Moldova şi le duceau să se prostitueze la turci, la Constantinopole, actualul Istanbul.
Timişoara, 1751. Împărăteasa Maria Tereza a Austriei a ordonat să fie adunate prostituatele din imperiu şi să fie duse în Banat pentru “a-l popula”. De frica bolilor venerice apar aici primele norme de igienă sexuală şi vizite periodice la medic, obligatorii. Cu toate acestea, izbucnesc epidemii de sifilis în Caraş-Severin, Arad şi Timişoara.
Bucureşti, 1898. Apare prima lege a prostituţiei. Printre altele, ea prevede obligativitatea primarului de a ţine evidenţa tuturor femeilor uşoare din oraş într-un registru special. Un alt punct spunea că bordelurile nu pot fi conduse decât de femei. Prostituatele erau obligate să aibă o condică proprie, ca un fel de carte de muncă. Taxa consiliului comunal pentru această meserie era de 16 lei pe lună pentru prostituatele pe cont propriu şi 8 lei pe lună pentru prostituatele din bordeluri.
În anul 1927, România avea 12.431 dame de consumaţie
În 1921, legea contribuţiilor directe spune că femeile uşoare trebuie să plătească 10% din venit. Într-un document din 1927 se arată că în România practicau prostituţia 12.431 femei: 9.610 românce, 8 italience, 17 franţuzoaice, 18 grecoaice, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 de poloneze, 171 de cehoaice şi 947 de alte naţionalităţi.
În 1936, prostituţia e scoasă în afara legii, la presiunea celorlalte state europene, dar continuă să funcţioneze sub pro
tecţia tacită a autorităţilor.
Mai multe informaţii despre istoria prostituţiei găsiţi în lucrările “Prostituţia între cuceritori şi plătitori”, de Adrian Majuru şi ”Problematica prostituţiei în România interbelică”, de Dragoş Carciga.
Clienţii fideli îşi făceau abonament
Ideea de a le oferi abonamente clienţilor fideli nu e o una modernă, cum am putea crede, ci una veche de zeci de ani. Stă mărturie un abonament făcut la o casă de toleranţă înainte de cel de-al doilea război mondial. Pe acesta e trecută suma plătită de client, numele prostituatei la care acesta avea intrare, şi două menţiuni: una referitoate la faptul că “noaptea întreagă se socoteşte două numere”, clientul neplătind în plus pentru restul de partide amoroase, şi una referitoare la orele între care bordelul e deschis pentru abonaţi duminica şi în zilele de sărbătoare.
Ultimele case de toleranţă din Bucureşti, închise de ziua lui I.V. Stalin
Crucea de Piatră a fost un cartier bucureştean de bordeluri, nu prea selecte, situat între Vitan şi Dudeşti. Se mai n
umea şi “cartierul felinarelor roşii”, pentru că felinarul roşu indica tipul de serviciu care se presta în imobilul respectiv. Numele străzii venea de la o cruce de piatră amplasată în faţa unei biserici medievale de pe acea stradă, ambele distruse în timpul Primului Război Mondial.
La Crucea de Piatră veneau fel de fel de bărbaţi, de la adolescenţi la oameni maturi, de la scriitori la servitori sau hamali. Legendele urbane ale momentului pomeneau despre Carol al II-lea, care ar fi avut o aventură cu faimoasa prostituată “Foamea Neagră”, din acel cartier. La 21 decembrie 1949, de ziua lui I.V. Stalin, comuniştii ajunşi la putere au decis desfiinţarea caselor de toleranţă. Atunci “au murit” ultimele bordeluri din Bucureşti, de la Crucea de Piatră.
