Mustacioara ei…

… pana corbului. Nu rimeaza, dar e „istorica”; si totusi, desi e in toate autoportretele Fridei Kahlo – o data cu faimoasele sprancene-mpreunate -, nu apare in filmul „Frida” decat spre sfarsit, cand Kahlo nu mai era decat un trup chinuit si zdrobit.
„Frida” e regizat de Julie Taymor. Ca si in primul ei film, „Titus” (dupa Shakespeare), Taymor face aici dovada unei imaginatii intense si ludice, perfect potrivita pentru a povesti viata uneia din cele mai fascinante femei ale secolului trecut. Mexicanca Frida Kahlo a fost un fel de Madonna a vremii sale. In plus, avea si talent. Bisexuala, casatorita cu Diego Rivera (care a descoperit-o, dar care era un pictor mult mai slab), Kahlo a fost redescoperita in ultimii ani ca o precursoare a feminismului. Ce nu stiam (am aflat-o din film) e ca a avut o aventura si cu Trotki, in perioada exilului sau mexican: este picant sa-l vezi pe marele teoretician/ revolutionar in pat cu o femeie patimasa ca Frida, soptindu-i vorbe dulci si-apoi trecand la dictarea unor fraze care incep cu „democratia sociala…”! Salma Hayek (care a co-produs „Frida”) face aici cel mai bun rol al sau, si este cert ca fara pasiunea pe care o pune in interpretarea focoasei mexicance filmul n-ar fi ce este; dar absolut antologic e mai degraba Alfred Molina (Rivera), comunisto-capitalistul „bucalat”, bonom si afemeiat care, desi nu i-a fost fidel Fridei, i-a fost loial pana la moarte… El, impreuna cu acea imaginatie pe care Taymor o lasa sa explodeze, surprinzator, pe ecran – vezi scena de dupa accident, cu doctorii ca niste radiografii, sosirea lui Diego si a Fridei la New York (un memorabil „videoclip”) si, evident, finalul – fac din „Frida” un film ce nu trebuie ratat!

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE