Strategii guvernamentali au ca ţintă în aceste zile ameţirea oricărei posibile opoziţii. În Parlament, cele peste 70% ale Coaliţiei sufocă fără probleme pricăjitele 20% ale PNL, căruia i-a mai rămas doar să se piţigăiască la tv. Singura opoziţie de luat în seamă şi de care Coaliţia ar avea de ce se teme e cea socială, în primul rând a sindicatelor. Aici e nada pe care o aruncă Puterea. Fost, cândva, sindicalist şi apoi tot ministru al muncii, Marian Sârbu (de fapt, Guvernul) îşi momeşte foştii colegi, liderii marilor confederaţii sindicale, să semneze un Acord social pe patru ani. Care, chipurile, ar oferi Executivului liniştea spre a-şi pune în operă măreţele obiective economice şi sociale, programul (care?!) de combatere a crizei şi de propăşire a naţiei.
Tradus, Acordul înseamnă, simplu, că Boc, Geoană & Co vor să se asigure că nu se vor confrunta cu frământări sociale, cu greve de amploare, cu riscul de a cădea sub presiunea opoziţiei reale, extraparlamentare. Interesantă şi chiar tupeistă, propunerea vine în contextul în care toate promisiunile politicianiste ale PD-L şi PSD din campanie (majorările salariale “imediate” etc.) au fost îngheţate. Ba, dimpotrivă, Guvernul a luat o serie de măsuri nefundamentate economic şi social, cum e OUG 230, fără consultarea partenerilor sociali şi care sunt vehement contestate inclusiv de liderii sindicali. Vor cădea aceştia - din imprudenţă sau din interes - în capcană şi vor lua pionul otrăvit, aşa-zisul Acord, asumându-şi propria reducere la tăcere? Sau vor cere, cum e normal, ca Guvernul să dovedească mai întâi că administrează competent şi onest ţara şi apoi să râvnească “pacea socială”?
P.S. Răzmeriţă în PSD. Fanii ilfoveni ai lui Gabriel Oprea au manifestat ieri, într-un miting “spontan”, contra mazilirii acestuia. Episodul prefigurează şi alte înfruntări, mai puţin la vedere, legate de intrarea milogită a PSD la guvernare. Deocamdată, PD-L şi Cotroceniul nu comentează.