„Ne iubim, dar nu putem fi impreuna”

Am intalnit jumatatea mea, alaturi de care am trait sapte ani in umbra, ne-am iubit fara sa stie nimeni, cu speranta ca intr-o zi o sa aratam tuturor cat de mult ne iubim, dar nu a fost sa fie asa. Am doar 24 de ani si ma simt imbatranita, distrusa pe plan sentimental, am inlocuit inima cu durere, iar ochii cu lacrimi. Ne cunoastem de 10 ani, suntem impreuna de sapte. Desi suntem dependenti unul de celalalt si ne adoram cum rare ori se mai intampla in zilele noastre, ironie, nu putem fi impreuna.
El, C., are 34 de ani si este casatorit de 12 ani, cu M. de 35 de ani. I-am cunoscut pe amandoi in urma cu 10 ani si ne-am imprietenit. Eram ca sora lor mai mica si ma protejau, iar ei erau idolii mei pe care ii respectam foarte mult. Cu timpul, am devenit foarte apropiati, prieteni de suflet, dar aceasta prietenie a inceput sa se transforme cu timpul, a inceput sa ma caute fara stirea ei. Desi la inceput am avut remuscari pentru ceea ce i-am facut prietenei mele de suflet, sentimentele mele pentru el m-au dominat intotdeauna si deveneau din ce in ce mai profunde (…). Speram ca intr-o buna zi o sa fim impreuna, numai noi doi, iar el imi dadea multe sperante. Totul s-a spulberat in urma cu 8 luni, cand a lasat-o insarcinata, iar ea nici ca-si dorea altceva mai mult. C., era acum intre ciocan si nicovala si nu stia ce sa faca. Nu isi dorea acel copil, pentru ca a fost facut la intamplare, dar era ceea ce-si dorea M., pentru ca la varsta ei a ramas foarte greu insarcinata. Am vrut sa-l parasesc definitiv cand am aflat, ranita si disperata mi s-a parut cea mai buna solutie. Dar C. nu a acceptat, a convin-s-o sa avorteze, si chiar urma sa o convinga sa divorteze. Insa lucrurile pareau prea simple si prea frumoase. (…) Cand M. a vazut ca el este hotarat sa divorteze, si-a schimbat comportamentul si l-a induiosat, ba chiar l-a convins sa-i faca un copil. In cele din urma si-au dat seama ca nu au motiv sa divorteze. (…) Cand am realizat ca nu poate si nu vrea sa divorteze, am inceput sa ma indepartez de el,
i-am cerut sa nu ma mai caute. Dupa o saptamana a venit plangand la mine, spunandu-mi ca nu poate trai fara mine – desi nu poate divorta -, ca numai la mine se gandeste – desi a incercat sa ma uite -, ca ma doreste – desi s-a culcat cu ea, ca simte nevoia sa-i fiu aproape, sa fim macar prieteni. Plangem, suferim, ne dorim, dar nu mai este la fel pentru mine pentru ca durerea din suflet ma face sa rationez. Desi il iubesc, trup si suflet si simt ca este tot ce mi-am dorit de la un barbat, stiu ca numai indepartandu-l definitiv o sa-mi pot continua viata. Aceasta relatie m-a distrus sentimental – n-am sa mai iubesc pe nimeni asa detasat si liber – si social – pentru ca-mi doresc sa am o familie, dar numai cu el, nu cu altcineva. Simt ca mi-a luat viata din mine, simt ca am suferit sapte ani numai pentru cateva clipe de fericire si consider ca nu meritam asta. (…)
Imi doresc atat de mult o viata normala, fara minciuni, fara sa ma feresc, sa traiesc liber. Am nevoie disperata de cineva care sa ma inteleaga si sa ma ajute. Nu pot invata, la serviciu plang mereu, acasa nu mai suport pe nimeni in jurul meu. Timp de sapte ani nu am stiut ce este Paste, Craciun, Revelion, ziua mea, pentru ca atunci cand eu il doream langa mine, el era langa ea. Am fost mereu „a doua”, „cealalta”.
Am nevoie de un sfat. De ce mai sper sa vina la mine sa-mi ceara iertare dupa tot ce mi-a facut? Imi voi gasi linistea sufleteasca, vreodata? Voi mai fi aceeasi fire pura, vesela si iubitoare?
Va multumesc din suflet,
G. A. Bucuresti

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE