„Nu sunt un Don Juan”

Ce v-a marcat in copilaria dumneavoastra?
Nu am avut copilarie. Nu una fericita. Ma jucam cu verisorii mei prin vie, cu animalele de la tara – iezi, gaini, iepuri, pisici, caini – iar la oras ma jucam cu caramizi si cu masinute, dar si fotbal.
Dar adolescenta?
Nici adolescenta nu prea am avut pentru ca m-am apucat repede de teatru. Pe la 14-15 ani, si de acolo s-a cam nasolit toata treaba. Stateam la scoala putin, dupa care plecam si stateam zeci de ore la un cerc de teatru din Timisoara. Am intrat din prima la facultate si gata.
V-ati dorit de mic sa faceti teatru?
Nu stiu daca de mic. De cand mi-am dat seama ca asta vreau sa fac, de pe la 13-14 ani. Neavand jocuri clasice de carton sau de fier sau de plastic, am intrat o data cu scoala la teatrul din Timisoara si am ramas fascinat de marele joc care este teatrul si am decis ca el este perimetrul in care vreau sa ma misc toata viata.
De cine ati fost mai apropiat, de mama sau de tata?
Cred ca de tata.
Cand v-ati indragostit prima oara?
Pe la vreo patru ani. Nu mai stiu cine era, dar trebuie sa fi fost cineva de genul feminin. Eu ma indragostesc si de alte creatii ale lui Dumnezeu, de plante, de oameni, de intamplari, de sperante, de visuri…
Este vreo femeie care v-a marcat?
Nu. Nu stiu daca nu am marcat eu vreo femeie. Nu-mi dau seama. Eu nu gandesc asa. Parca eram Gica Popescu sa marchez pe cineva. Eu nu ies din casa cu gandul asta. Sunt tristeti, sunt povesti de dragoste care tin o viata, unele se termina ca in Romeo si Julieta, altele ca in filmul „Nascuti asasini”.
V-ati inselat sotia vreodata? Fizic vorbind.
Priveste-ma. Crezi ca as putea-o insela cu fizicul asta? Ar trebui sa fiu un culturist, un playboy, un Don Juan. Nu am preocupari in sensul asta. Insa, probabil ca mi-am dezamagit sotia de multe ori si imi pare rau. Femeile insa sunt iertatoare din fire. Relatia noastra e o poveste vie, vedem la final cum a decurs. Am suparat-o, poate, prin lucruri simple, de la o usa trantita, la o cana sparta.
Cat stati acasa?
Foarte putin. Jumatate de ora pe zi. Acasa ajung pe la doua-trei noaptea. Asta e blestemul meu: lucrez intr-un domeniu dedicat publicului.

Urmărește-ne pe Google News