VIDEO/ Poiana Horea, satul născut la 1918 care abia în prag de Centenar a primit curent!
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Localitatea trage să moară din cauza unei legi. "Peste deal, ăia nici nu ştiu că noi existăm!"
Cuprins:
Reportaj de Ștefan Pană
- Primele case din Poiana Horea s-au ridicat cam odată cu naşterea României moderne.
- Este un sat tipic pentru această zonă de la marginea Ţării Moţilor, împrăştiat peste dealuri pe kilometri întregi, flancat de păduri înalte. Şi izolat.
- Plasat la granița dintre județele Cluj și Alba, în Apuseni, Poiana Horea e atât de izolat încât acolo încă trăiesc familii ca în 1918: n-au avut niciodată în casă electricitate.
- Abia acum câteva zile, în casele ultimului cătun din Poiana Horea s-au aprins becurile electrice!
- Sunt 70 de ani de când a murit Thomas Edison, descoperitorul becului.
- Și 100 de ani de la nașterea României Mari.
- Abia acum oamenii de aici s-au unit cu țara, prin becuri electrice. Iar Libertatea a fost alături de ei în acest moment pe care l-au așteptat om după om, speranță cu speranță și generație clădindu-se pe așteptările celor de dinainte de ei.
- Căci viitor nu prea există aici
"Grea viaţa, dar aşa ne-am născut, aici, pe dealurile acestea"
Sunt cuvintele lui Gheorghe Matiş, un bătrân de 80 de ani din Poiana Horea. Oamenii de aici nu se plâng. Sunt obişnuiţi cu greutăţile şi cu grijile. Fac parte din viaţa lor la munte.
Un sat sugrumat de stat: "Ei nici nu ştiu că existăm"
Satele se sting încet-încet peste tot în România. Toată lumea ştie asta. Dar, în Poiana Horea, statul a reuşit să aplice, probabil fără să realizeze, o lovitură mortală. Autoritățile le-a supt oamenilor singura sursă de venit. Și au retezat un mod de viață.
Până acum vreo doi ani, oamenii îşi asigurau traiul cumpărând lemne de lucru pe care le făceau cherestea la gaterele din curte. Aproape 40 de astfel de instalaţii erau, până de curând, în sat, iar zgomotul lor umplea în fiecare zi valea.
Apoi a venit peste România criza lemnului de foc, iar guvernanţii au schimbat legea: doar lemnul sub 24 de centimetri diametru poate fi vândut populaţiei pentru lucru.
Lemnele mai groase merg fie la foc, fie la firme.
Oamenilor le rămân lemnele prea subţiri pentru a mai fi exploatate.
Plătesc, să zicem, 150 de lei pe lemn și obțin cherestea pe care pot să o vândă cu 140 de lei. Pentru că randamentul lemnului cu diametrul sub 24 de centimetri este unul scăzut.
Aşa a fost semnată condamnarea acestui sat, şi a altora asemenea lui.
„Firmele mari taie toată ziua lemn, pleacă zeci de metri cubi în camioane. Te trezesc şi noaptea din somn. Pe noi, oamenii, ne lasă să murim. Asta se întâmplă, murim! Avem dreptul la lemn, dar nu să-l comercializăm, şi cel pe care îl putem cumpăra nu e bun decât de foc”, spune un localnic.
În curţile majorității oamenilor, gaterele ruginesc şi sunt năpădite de buruieni.
Mai sunt puţini oameni cu putere de muncă în sat.
Seara, se strâng în barul din sat şi vorbesc despre orice în afară de lemn, ca să nu-și sporească amarul.
Aşa face şi Ioan. Un bărbat masiv, de vreo 50 de ani, cu o salopetă murdară. El tocmai s-a întors din Huedin, unde a muncit o zi pe 15 lei.
În seara asta, va putea să bea două beri. Nu mai mult, pentru că la 6 dimineaţa trebuie să plece iar. În lumea aceasta de capăt de lume, Ioan se simte norocos că a găsit de lucru două zile la rând.
Înainte, şi el avea gater. "Ştii cât s-a furat în pădurea asta? Îţi vine să plângi...", spune bărbatul, furios.
Simte că trebuie să se justifice: "Noi nu furam. Noi cumpăram, cu banii munciţi de noi. Doi-trei copaci, acolo. Şi puneam o pâine pe masă, cu munca noastră".
Acum, ar munci şi altceva, dar în creierul munţilor nu au ce. "Dacă treci de dealurile ăstea, păi ăia nici nu ştiu că noi existăm, ce să mai...".
Se face zece și jumătate noaptea. Ioan pleacă pe jos spre casă.
La 5 kilometri mai jos.
Şcoala fantomă din Poiana Horea
Radu Mihuţ s-a născut în Poiana Horea, a plecat apoi la Cluj-Napoca, dar s-a hotărât să revină în urmă cu mai mulţi ani.
Nu i-a plăcut agitaţia de la oraş şi a căutat liniştea satului natal. A vrut să-şi deschidă o mică afacere, un magazin. Îşi aduce aminte de o altă faţă a locului în care a copilărit, când alături de el învăţau peste 100 de copii.
"Nu au găsit oamenii de lucru. După 1970, când eram vreo 2.000, au început să plece prin judeţele din jur, pe lângă Cluj. A tot scăzut populaţia. Acum, mai sunt maximum 300, cu copii, cu bătrâni, cu tot", povesteşte el.
În 1997, una dintre şcoli s-a închis. Din sutele de elevi, acum au mai rămas doar o mână, 5-6.
Iar din şcoala închisă a rămas în urmă doar o clădire-fantomă, care te trimite înapoi în timp, spre anii '70, perioada de aur a satului.
Au rămas ziarele decupate de atunci, fotografii cu elevii premianți, oameni care au trăit aici, au iubit și au fost iubiți.
Puterea amintirilor lor durează încă, chiar și sub aceste forme umile, de vechi inscripții, venite parcă după sfârșitul lumii.
Copiii care se mai joacă pe uliţele satului sunt de obicei doar în vizită, de la oraş.
Alex, de exemplu, are vreo 5 ani şi se pregăteşte şi el de şcoală, dar nu în Poiana Horea. A venit să-şi vadă bunicii.
Pe Alex l-am întâlnit jucându-se în curtea unei case. "Tu ce cauţi aici?", a întrebat el, mirat la rândul lui că un străin mai calcă prin acest loc uitat de lume.
Alegerea din Apuseni: Ajutorul social sau un un animal în plus
Schimbarea legii i-a sărăcit pe unii, dar pe alţii nu i-a afectat deloc. În sensul că sunt la fel de săraci ca înainte. Dacă n-ai nimic, ce poți să pierzi?
Ca să taie din pădure trebuie să plătească o taxă. ”Un bon”, cum zic ei, adică prețul lemnului.
"Nu ne dă pădure, dacă nu am bani să plătesc bonul. Trebuie să merg cu banii la primărie, să plăteşti bonul, apoi să mergi la pădurar. Dacă nu am bani, nu ne dă nimeni. Asta e. Dacă nu ai plătit, nu îţi dă, poţi să mori de foame", spune un localnic.
El, și alții pe aici, nu au loc de muncă, trăiesc din ce ajutoare poate primi de la stat.
Situația lor e, cumva, o altă față a asistenței sociale, atât de blamate în România. Îi privești pe moți și le asculți argumentele: cu locurile de muncă dispărute, cu legi care te împiedică să-ți comercializezi lemnul, cum poți să trăiești?!
Oamenii ţin în curţi vaci şi porci, dar totul este la limită. Un animal în plus în gospodărie înseamnă automat sistarea ajutorului social.
"Greu e. Vara, după o ciupercă, după o afină. Atât. Fără pădure, e greu. Numai ajutor social avem. Nu e loc de muncă aici unde suntem".
E tot ce spune Lucica, o femeie de 30 de ani, care creşte doi copii într-o casă fără curent electric. Soţul ei este plecat de din zori până la lăsarea întunericului. Munceşte şi el pe unde apucă, când apucă.
Cifra sărăciei: O pâine pe săptămână
În Poiana Horea, iarna ţine 6 luni.
Toamna vine deja cu zăpezi care ajung până la streaşina casei. Pe vremuri, toamna era perioada când mergeau cu lemnul în ţară, să-l vândă.
Asta înainte de legea cu ”lemnul sub 24 de centimetri”.
Se întorceau cu hrană pentru animale, cu fâină pentru pâine şi cu provizii pentru lunile grele de iarnă. Vremurile acelea au apus.
„Oamenii trăiesc foarte greu, că se vede că nici pâine nu îşi pot cumpăra. Vând 15 pâini iarna pe săptămână. Nu are omul din ce să trăiască”, ne spune Angela Mihuţ, care are, împreună cu soţul ei, Radu, un magazin în sat.
Ea nu crede că localitatea va mai supravieţui multe ierni în felul acesta.
„În câţiva ani, va fi un sat gol. Oamenii tineri nu mai au din ce să-şi asigure traiul de zi cu zi. Şi vor pleca şi vor rămâne casele goale”, spune ea cu amărăciune.
Cochilii goale sunt deja.
Au fost părăsite de ani mulţi şi unele stau să cadă. Pe altele atârnă chinuit un semn: "De vânzare". Suflete de case, care se oferă ieftin la vânzare.
Casele în care nu s-a aprins niciodată lumina
Casele în care nu s-a aprins niciodată lumina
Ioan Mateş este printre cei puţini cu o sursă stabilă de venit.
Până de curând, primea în fiecare lună 39 de lei, pensie de handicap. Problemele la un picior îl împiedică să muncească. Trăieşte la marginea satului, în ultima casă locuită, alături de părinţi. De puţin timp, statul a realizat că din 39 de lei nu se poate trăi. Aşa că i-a mărit indemnizaţia cu 11 lei.
Aprinde opaiţul şi se uită la cuponul de handicap. 50 de lei. Un litru de motorină pentru iluminat costă 6-7 lei. Cu banii aceştia, îşi poate lumina casa timp de două săptămâni. În lunile de iarnă, în special, face calcule: câte zile să aibă lumină şi câte zile să aibă de mâncare.
Ioan Mateş şi părinţii săi locuiesc la marginea satului Poiana Horea. Ultima casă locuită, aflată la 2 kilometri de ultimul stâlp de iluminat. Pentru familia lui şi pentru alte patru „focuri”, lumina nu exista până azi.
Dar azi se va face lumină.
Povestea acestei nopți unice pentru ei, când, în fine, se unesc cu țara lor, România, și cu timpul în care trăiesc o puteți continua mîine în Libertatea!
