Povestea bradului de Crăciun
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Povestea bradului de Crăciun datează încă din secolul al XV-lea,de când a fost folosit pentru prima oară pentru a marca Sărbătorile de iarnă, în Letonia. De atunci a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale Crăciunului.
Cuprins:
Împodobirea bradului de Crăciun a devenit, de-a lungul anilor, cel mai emoţionant ritual al Sărbătorilor de iarnă. Obiceiul este ca toată familia să se strângă în jurul pomului şi aproape fiecare dintre noi are cu siguranţă un glob preferat.
Povestea bradului de Crăciun datează din secolul al XV-lea
Primul moment în care bradul este în centrul atenției de Crăciun este secolul al XV-lea în Letonia. De atunci însă, tradițiile au suferit o mulțime de modificări.
Dacă la început legătura dintre pom şi Naşterea Domnului era foarte marcantă, componenta religioasă a trecut în plan secund, locul fiindu-i luat de ideea de sărbătoare ca festin, când oamenii îşi iau cadouri.
De când a fost folosit pentru prima oară pentru a marca Sărbătorile de iarnă, în Letonia, în secolul al XV-lea, pomul împodobit a devenit unul dintre cele mai importante simboluri ale Crăciunului.
Legenda românească a bradului de Crăciun
Cea mai frumoasă dintre legende este povestea bradului de Crăciun populară românească, care povesteşte că „demult, tare demult, cînd picioarele sfinte ale Domnului Iisus mai păşeau pe acest pămînt, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cît oul de porumbel, vîntul smulgea pietrele din loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopţii, măcar că era miez de zi. Iisus Hristos şi Sfîntul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri şi au cerut adăpost copacilor, care însă se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi.
Mândrii stejari şi fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor - unde să-i mai adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie să-şi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă şi au tăcut. Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: «Fructe mîndre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperămîntul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese».
Zis şi făcut. Domnul Iisus şi Petru au fost păziţi cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mîndru pe cer. Atunci, ieşind din adăpostul cetinei, Iisus cuvîntă astfel către brad: «Dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul ca ceilalţi copaci, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încît ei să te preţuiască cum se cuvine. Cît despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, cînd toate fructele pămîntului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci cînd se vor strînge în jurul tău, ei să se gîndească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie». Numai ce zise acestea şi Iisus dispăru, împreună cu Petre, într-o geană de lumină. A rămas în pădure însă bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum şi această poveste murmurată de frunzişul copacilor, înfioraţi de minunea dumnezeiască“.
