În satul buzoian Gornet, distanțarea socială nu e o problemă, de când au mai rămas doar două familii: “De două luni, n-am coborât la oraș”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În 2011, satul buzoian avea 14 locuitori. Acum mai are patru. Două familii, adică: Sava și Marin. Ceilalți oameni fie au murit, fie au coborât la vale, în căutarea unei altfel de vieți, a școlilor pentru copii și a locurilor de muncă.
Cuprins:
Administrat de oraşul Pătârlagele, Gornet se află la câţiva kilometri distanţă de satele din vale. Kilometri de drum de pământ, care urcă și urcă, într-o liniște ca-n prima duminică după facerea lumii.
În zare se văd coastele albe ale fostei cariere de piatră. De aici se scotea diatomitul, un praf asemănător cu nisipul, folosit în construcţii.
Diatomitul e compus din cojile de siliciu ale diatomeelor, viețuitoare microscopice care înotau în supa primordială. Pe aici, cu milioane de ani în urmă, era un fund de mare. Acum cresc brazi, stejari, arini, tei și mărăcini cu flori albe, în degringoladă.
Învăluite în vegetație, ulițele satului seamănă cu niște tunele verzi, pe marginea cărora zărești resturi de garduri și clădiri cu obrajii scofâlciți.
Sfatul copiilor din Anglia și Spania
Casa familei Sava se află aproape de intrarea în sat. Câteva găini, un cocoș gulerat, o căruță și o antenă rotundă de TV anunță că există oameni prin preajmă.
Stan Sava s-a dus la fântănâ. La 78 de ani, poartă cobilița pe umăr, fără să clatine căldările de plastic. Se sprijină într-un toiag și avansează încet, pe cărarea în pantă, serios ca un penitent care-și poartă crucea în procesiune. E un bărbat înalt, cu ochii veseli și cuvinte puţine. “Dacă mă întrebați de Covid, nici nu dau și nici nu iau”, glumeşte Stan.
Soţia lui, Elena, a fost să verifice caprele familiei. Pasc într-o poiană, pe lângă biserica veche, unde e și cimitirul. Calul paște într-o grădină căreia nu i se vede capătul. Elena știe însă unde e poarta și are grijă să o prindă cu sârmă, să nu fugă singurul lor mijloc de transport.
În bluză roşie, cu batic asortat, Elena are 74 de ani și nu se plânge de nimic.
Doar iarna, când e noaptea mai lungă, mă plictisesc și de televizor și mi-e mai greu să adorm. Elena Sava, din satul Gornet:
N-a plecat din sat pentru că aici are casa părintească, aici și-a născut copiii, patru, răspândiți acum prin satele alăturate și prin țări străine.
Are o fată care locuiește de 20 de ani în Spania și un băiat care stă de 7 ani în Anglia.
Mi-au spus amândoi să stau aici, să nu ies până la Pătârlagele. Unde sunt ei, acolo, nu e virusul. Bine, unii zic că virusul ăsta nu e adevărat. Dar dacă au zis copiii, i-am ascultat, două luni n-am coborât din sat. Elena Sava:
În schimb, a observat Elena, de când cu stare de urgență, s-au întors de la oraş câţiva dintre fiii Gornetului. “Au venit să repare pe la casele moștenite, cu tot cu familii”.
Femeia s-a așezat pe băncuța de la poartă, soțul ei stă sprijinit în stâlpul porții. Sunt bucuroși de oameni.
Zile întregi, pe drumul din fața casei lor nu trece nimeni, nici măcar mistrețul. Poștașul urcă o data pe lună, cu pensiile, şi cam asta e toată socializarea.
Oaspeți de pandemie
Distanţare socială ca în Gornet rar găsești. Până la următoarea familie, umbli pe o potecă neumblată, spre marginea cealaltă a satului.
Un cal frumos țesălat paște spornic. Din nou, o căruță, apoi stive de lemne, un mic solariu și o grădină de legume.
Maria și Ion Marin au ajutoare de la Brașov, pe timp de pandemie. Fiica și nepoțica lor, care se agită pe lângă bunică și cere să sape și ea, să pună fasole în cuiburi. “Dacă nu plouă, nu iese nimic, pun degeaba”, oftează Maria.
Stăm așa și-așa cu apa, anul ăsta. Ne ducem să aducem cu bidoanele, de peste deal.Maria Marin, satul Gornet:
Fiica Mariei, Mihaela, ne arată bătăturile din palme.
Soțul meu lucrează în armată. Când s-au închis grădinițele, am hotărât amândoi să merg cu fetița la părinții mei, să stăm aici, că e mai sigur. Credeam că va dura o săptămână sau ceva pe-aproape. Între timp, mi-a adus soțul și computerul de acasă, să pot lucra. Mihaela, fiica Mariei Marin:
Mihaela râde amar. Nu are clipă liberă acum, de dimineața până seara, la țară e mereu ceva de făcut. Iar seara cade frântă. “Aș vrea și eu să stau, să citesc o carte, dar nu e chip”.
“Nu ne lipsește nimic, dar ți-e urât”
Pentru cea mică, în schimb, mutarea la Gornet e o distracție continuă. Dacă nu pândește găinile când fac ouă, să le culeagă în coșulețul făcut de bunicul, pândește căpșunile din solar, dacă s-au colorat din alb în roz.
“Nu puteam să o țin atâta vreme între patru pereţi. Și am observat și înainte, după ce stătea la țară, învăța mai repede cuvinte, vorbea mai bine”, povestește Mihaela.
În vârful dealului e o stână. Și acolo, și prin gospodăria familiei Marin, ursul și vulpea mai dau raite. Și uliul, abonat la puii de găină și la bobocii de rață.
Maria, care are 65 de ani, a ascultat și ea de sfatul ginerelui de la Brașov și n-a coborât din sat timp de două luni.
E greu, e foarte greu în izolare. Să stai numai aici. Nu ne lipsește nimic, avem de toate. Dar ți-e urât. Înainte, mai mergeam la oraș, să ne mai recreăm puțin.Maria Marin, satul Gornet:
Nevoia de apropiere socială există și aici, ca și în centrul vechi al Bucureștiului. Urbanul își trimite în Gornet, din când în când, doar hoardele barbare de ATV-uri, care stârnesc animalele pădurii.
La biserica din sat, monument istoric, construită din lemn, există o placă în memoria soldaților din Gornet, căzuți în Al Doilea Război Mondial. În jur, culcate printre flori albastre, mormintele oamenilor au un aer la fel de părăsit ca mormintele diatomeelor.
