Satul patimilor
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Peste o mie de refugiati din Rast, judetul Dolj, isi vor petrece Noaptea de Inviere sub cerul liber. Pentru ei, sarbatoarea Pastelui s-a transformat intr-o sarbatoare a durerii. De duminica, nu mai stiu unde se termina Dunarea si unde incepe satul lor, altadata un loc “linistit, curat si frumos”. Oamenii si-au luat in graba animalele si s-au refugiat pe campul care desparte satul lor de satul vecin, Bailesti. Ziua, se intorc la casele in care au trait o viata si incearca sa mai salveze cate ceva cu barcile. Noaptea, asculta incordati sunetele care vin dinspre sat, zgomote infundate de case prabusite. “Parca am fi batuti de soarta. Dunarea ne-a furat casa”, spune o femeie, abia stapanindu-si lacrimile.
Pentru locuitorii satului Rast, din judetul Dolj, sarbatoarea Pastelui s-a transformat intr-o sarbatoare a durerii. “Oare pentru ce platim?”, se intreaba oamenii, in timp ce traverseaza apele cu tractoarele, pentru a ajunge la ceea ce a mai lasat intreg Dunarea intr-un sat pe care ei il stiau “linistit, curat si frumos”. In urma cu un an abia asteptau sa mearga la biserica, la slujba de Inviere. Astazi se gandesc cu groaza la lasatul serii, pentru ca noaptea inseamna frig, teama de hoti si zgomot de case prabusite. “Noaptea cad cele mai multe. Sau poate le auzim noi mai bine, din cauza linistii”, spun satenii, mai degraba tristi, coplesiti de forta fluviului.
Dunarea le-a furat casele incetul cu incetul. A intrat mai intai in gradini, lasandu-i pe sateni sa spere ca apa se va duce “incolo, spre vii, spre campuri”. Apoi a pasit pragul caselor din marginea satului. Nici atunci oamenii nu s-au speriat. Vazusera ei altele si mai si. Iar autoritatile le spuneau ca totul va fi bine.
Unii au inceput totusi sa-si mute vitele in “Campul Boierului”, un tapsan care desparte Rastul de Bailesti. Era duminica. “In noaptea aia n-am inchis un ochi”, isi aminteste Mariana Vasile. “Puneam semne ca sa vedem cum creste Dunarea. Ne era frica sa mai intram in case, nu cumva sa dea apa peste noi si sa ne inece de vii”.
"N-am crezut pana n-am vazut cu ochii mei"
Cele doua fete ale Marianei, una la liceu si cealalta in clasa a patra, sunt la rude, in Bailesti. Ea s-a intors in sat ca sa mai salveze cate ceva din gospodaria napadita de ape. “Noi am avut la cine sa ne ducem, dar multi dorm pe camp, in corturi. E mare pacat de ei. Sunt batrani, bolnavi, familii cu copii. Stau toti acolo, in Campul Boierului”. In timp ce stam de vorba pe un petic de pamant neatins inca de Dunare, chiar in centrul satului, auzim un zgomot infundat, la nici zece metri de noi. “A mai cazut o casa”, ne lamureste Mariana.
“N-am crezut ca o sa se intample asa ceva pana cand n-am vazut cu ochii mei”, intra in vorba un vecin de-al Marianei, nea Vasile. “Oamenii au plecat luni cu animalele si cand s-au intors, seara, n-au mai putut intra in case”. Nea Vasile s-a numarat printre putinii norocosi in casele carora apa nu intrase pana miercuri seara. “Am dus totul cu camioanele pe la rude, pe la prieteni. Au mai ramas gainile astea, porumbul si graul din hambare”, ne spune barbatul, aratand spre cateva gaini care se zbat pe prispa casei, legate de picioare, ca sa nu fuga.
Camioanele armatei strabat intinderea de apa, alaturi de tractoarele cu remorca tocmite de localnici. Lasam in urma cimitirul satului, din care se mai vad doar varfurile crucilor de pe mormintele inecate. Peretii caselor au cazut, macinati de apa Dunarii, lasandu-ne sa privim inauntru: o masa, in camera de oaspeti, cu flori in glastra, un pat pe care si-a facut culcus o gasca uitata de stapani, un dulap pe care se sprijina, gata sa cada, peretele casei. Apa incepe sa scada abia cand ajungem in dreptul bornei pe care scrie “Rast 5 kilometri”. De aici incepe Campul Boierului, “tabara de refugiati” a satenilor din Rast. Zeci de corturi ridicate de armata si Crucea Rosie, alaturi de adaposturile improvizate de oameni din scanduri, folii de plastic si paturi, pentru ei si pentru animalele lor.
Familia lui Gheorghe Mica sta de luni in camp. Femeile s-au dus la caminul cultural din Bailesti, iar barbatii au ramas sa vada de gospodarii. Iar asta pentru ca, alaturi de cei doi baieti ai lui, nea Gheorghe si-a mutat casa din Rast in Campul Boierului: patul, dulapul, puii abia iesiti din gaoace, vitelul abia fatat, caruia omul nu i-a putut oferi, pentru a-l feri de frig, decat o pufoaica. Grija cea mare a barbatului, dupa ce ne invita la el “in casa”, este sa nu-i fuga puii afara din cort. “Daca apuca sa fuga, nu mai dam de ei”. De incalzit se incalzesc la un foc din crengile copacilor de pe marginea drumului, iar pentru mancare, stau cuminti la coada, pentru o paine si cateva conserve, oferite fie de autoritati, fie de oameni simpli, care si-au incarcat masinile cu provizii pentru “sinistratii din Rast”.
"Sunt batrani, bolnavi si dorm pe camp in corturi"
Peste o mie de oameni, din cei aproape 4.000 care si-au parasit locuintele din Rast, stau in corturi, in camp. Ceilalti strabat drumul inundat dintre Bailesti si Rast de cateva ori pe zi, trecand pe langa casele care se prabusesc sub apasarea apei, numai ca sa mai salveze ceva din propriile locuinte. Cat mai este timp. Toti asteapta o minune acum, in prag de Paste. Le vine greu sa creada ca satul lor va renaste, dupa ce a fost inghitit de Dunare. Dar nici nu vor sa renunte de tot la locul in care s-au nascut, au crescut, iar cei ajunsi la batranete asteptau sa moara.
