Abia au trecut vreo două săptămâni de când premierul Tăriceanu afirma ritos că nu se pune problema ca economia românească să fie afectată de crahurile din SUA, care deja provocau frisoane şi finanţelor europene. Să-l fi crezut, ar fi însemnat să-ţi închipui că România se află sub un clopot de sticlă, unde nu pătrund viruşii şi că e autarhică: orice s-ar întâmpla în lume, pe ea n-o atinge. O utopie, mai ales în contextul unor economii din ce în ce mai mult interdependente, al globalizării. O fi sistemul bancar autohton relativ solid - paradoxal, tocmai din cauză că încă nu-i puternic dezvoltat. E posibil ca bursa, puţin cuprinzătoare, să nu influenţeze decisiv, în pofida oscilaţiilor sale brutale, încrengătura economică. E de sperat că leul nu se va duce în hău. Dar e imposibil ca unda de şoc, care a şi trecut Oceanul şi a ajuns în Europa, să nu zguduie şi România. Îndeosebi după ce Congresul SUA a respins Planul Bush.
Oficialii români au început să-şi tempereze optimismul. Şi să nuanţeze, afirmând că statul ar avea, în caz de pandemie, mijloace de intervenţie. Cum ar fi rezervele BNR (abia acum se vede cât de prudent a fost Isărescu, sporindu-le cu încăpăţânare, sau descurajând creditele excesive), eventuala naţionalizare a unor bănci, dacă ar intra în faliment etc. Sunt, însă, voci separate, fiecare cu portativul ei.
Nu de asta are nevoie populaţia, chestiunea fiind mult prea serioasă şi depăşind meschinele interese de partid şi indiferenţa sau, dimpotrivă, soluţiile fanteziste. De la clasa politică, de la guvernanţi, de la corpul specialiştilor universitari se aşteaptă o analiză comună riguroasă, profesionistă. Este un moment de cumpănă, în care şi preşedintele Băsescu îşi poate exercita cu folos prerogativele de moderator al naţiunii. Cât timp, poate, nu e prea târziu.