Ultima zi în care doamna Georgeta a vândut ziare. ”Nu vreau să mor proastă, știți?”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În România se închid zilnic zeci de chioșcuri de ziare, din cele doar puțin peste 800 rămase active, pe stradă, din cele 2.800 de acum o lună. Georgeta Bălașa, 77 de ani, câștigă bani de șase ani lucrând în mai multe chioșcuri de ziare din București, de unde s-a simțit conectată cu tot ce se întâmplă în lume. Reporterii Libertatea au fost alături de ea în ultima zi în care femeia și-a făcut meseria.
Acum, Georgeta Bălașa, 77 de ani, stă închisă în casa ei din Ferentari, împrejmuită de crini și viță de vie. A făcut ordine în toată casa, și-a scos mașina de cusut ca să facă cearșafuri și fețe de pernă pentru o vecină și a tăiat uscăturile din grădină.
„Nu-mi este urât că deocamdată am de lucru. Când nu mai ai activitate, atunci o iei razna“, crede bătrâna.
Ea a fost unul dintre oamenii care au construit în fiecare zi o punte între jurnaliștii presei scrise și cititori, însă bătrânețea și controalele poliției asupra vârstnicilor în plină epidemie de coronavirus au obosit-o.
<strong>Acum câteva zile, ne-a îngăduit să fim alături de ea în ultimele ore în care a vândut ziare. </strong><br>
„Dați-mi o gazetă!“
E o după-amiază în care vântul biciuiește fețele acoperite cu măști ale puținilor trecători. Doamna Georgeta, o femeie cu părul cărunt și fustă lungă privește intersecția aproape goală, dintr-un chioșc cu ziare. O tânără vine la ea și cumpără „Cele mai frumoase scrisori de dragoste“, o cărțulie roz. Apoi vine un bărbat în cămașă și cu șapcă care spune: „Dați-mi o gazetă!“(n.r. - Gazeta Sporturilor).
A trecut o săptămână de când s-a dat ordonanța militară prin care persoanelor peste 65 de ani li se interzice să iasă din casă în afara intervalului 11:00-13:00.
<strong>Este ultima vineri din luna martie și ultima vineri în care Georgeta vinde ziare, reviste de modă, romane, cărți de bucate, cărți de colorat pentru copii sau integrame. </strong><br>
„Microbul nu are adeverință“
„Am obosit. Mă doare tot corpul. Mă dor mușchii. Toată viața am lucrat în picioare. Când am venit dimineața spre serviciu, trei mașini de poliție m-au oprit pe drum. Mi-a ajuns!“, ne spune femeia care muncește de 38 de ani.
Prima oară au oprit-o în apropiere de casa ei, la 100 de metri distanță de stația Amurgului, de unde ia autobuzul 117 ca să ajungă la Piața Unirii. A doua oară, când se îndrepta către Piața Sfântul Gheorghe de unde obișnuiește să ia tramvaiul 21. A treia oară, când a coborât din tramvaiul 21 la Stația Doamna Ghica.
Un drum de rutină care înainte de Ordonanța Militară Nr. 4 dura 50 de minute, i-a luat acum dublu pentru că a trebuit să-și justifice prezența în fața oamenilor legii, să le dea buletinul și adeverința de la angajator care arată că se deplasează la serviciu.
Etatea ei nu mai este doar propria vulnerabilitate, ci a unei întregi societăți căreia îi este teamă că nu va putea avea grijă de cei ca ea, dacă se vor infecta.
„Îi înțeleg pe domnii polițiști. Microbul nu are adeverință. Dar tot mi-e rușine când mă opresc de parcă aș fi infractoare. Adică nu e o rușine să muncești“, spune bătrâna.
Primele trei decenii a muncit ca bucătar în restaurante și cantine pentru grădinițe, iar în ultimii șase ani, de când a ieșit la pensie, în chioșcurile muribunde ale presei din România. Asta pentru că îi place să citească și să fie informată cu se întâmplă în jurul ei.
Citesc toate ziarele care arată evenimentele de zi cu zi. Așa simt că sunt conectată la ce se întâmplă și eu țiu minte. Nu vreau să mor proastă, știți? De aia e bine să citești: ziare, cărți, nu contează. Numai să citești. Georgeta Bălașa:
Ultimul retur
Azi a primit 20 de ziare Click din care a vândut 17, 15 ziare Libertatea din care a dat 12, 3 de la Gazeta Sporturilor care s-au vândut toate și două Adevărul din care a dat doar unul aceleiași doamne care vine în fiecare zi să-l cumpere. Tirajele presei au fost tăiate de pandemie, simte în buzunarul ei doamna Georgeta.
Pe lângă clienți, sunt „prietene“ care veneau și-i cereau câte o carte/revistă împrumut sau pe datorie. „Eu le dădeam, pentru că am încredere în ele. Mă bucuram că vor să citească. Sunt doamne de-o seamă cu mine. Câteodată, când le aduceau înapoi, îmi aduceau deserturi: pișcoturi, cornulețe, chec“, își amintește bătrâna.
Toate ziarele pe care nu le-a vândut astăzi le-a împachetat pentru a le trimite la retur, adică pentru a fi returnate până a doua zi furnizorilor.
Vânzarea în ultima ei zi de muncă a fost de două milioane și jumătate de lei, spune Georgeta cu privirea plecată în pământ. În zilele bune, înainte de pandemie, a vândut și de patru milioane de lei.
„Nu se mai cumpără ziare. Lumea nu mai citește, nici măcar ăștia bătrâni. Ei acum cumpără mai multe integrame, mai ales de când cu epidemia asta ca să le treacă timpul mai ușor cât stau în casă. Tineretul manipulează cu Facebook, Internet. Astea sunt acuma“, ne explica bătrâna.
Este ora patru, dar Georgeta n-a mâncat până acum decât două mandarine, iar de apă nu s-a atins. „Așa m-am obișnuit ca să nu am nevoie să merg la toaletă. Eu mănânc seara și dimineața odată cu Mimi și Mișu, cățelușa și motanul.“
De doi ani, de când Puiu, soțul său, a murit de cancer la stomac doar cele două patrupede îi țin companie în gospodărie. Fiul său, Gabriel, de 51 de ani, trăiește cu soția și cei doi copii în Slobozia. Fiica ei mai mică cu trei ani, Brândușa, locuiește într-un cartier învecinat, Rahova, dar are și ea familia ei cu doi copii.
Ora închiderii
Se face ora aproape cinci și ajunge șeful ei care preia fișa cu tot ce trebuie returnat. A încercat să o convingă să rămână, povestește Georgeta, dar pentru ea decizia era luată. „L-am rugat să-mi mai dea 50 de lei ca să-mi iau unguent că mă dor picioarele. A fost drăguț și mi-a dat“. Pentru munca pe care a făcut-o în ultimii ani a fost plătită între 800 și 1.000 de lei de lună. Plus ce mai lăsau clienții ziarelor. „Depinde de patron“, explică Georgeta.
Apoi începe să adune toate revistele și ziarele rămase și le pune în spate, în colțul din stânga, pe urmă strânge mica masă plisantă pe care o așază tot înăuntrul chioșcului și îndeasă hainele mai groase de pe ea în căruciorul cu care a venit.
După ce închide ambele uși, pune lacătul cu mișcări încete, dar sigure, pe chioșcul verde și pe o etapă din viața ei. Nu zăbovește decât un minut până se asigură că are adeverința de serviciu la îndemână. Apoi își ia căruciorul roșu de cumpărături și pleacă puțin cocoșată, însă cu privirea înainte, chiar dacă la 20 de metri în față este o mașină de poliție.
Pe ușa din dreapta chioșcului a rămas un afiș pe care scrie: „Angajăm vânzătoare presă la chioșc în sect. 2“. Numai că anunțul este lipit pe partea interioară și nimeni nu-l mai vede.
