Ultimul deportat in Baragan

La 70 de ani, Mihai Hlopeschi traieste din amintirile unei vieti al carui destin a fost hotarat de altii. Avea doar 17 ani cand el si familia au fost luati din comuna timiseana Birda, urcati intr-un tren si dusi intr-un loc necunoscut. Era a doua zi de Rusalii. De dimineata, satul a fost inconjurat de militari si de jandarmi. Au venit la noi si ne-au spus sa strangem repede lucrurile si sa ne ducem la gara. Am fost avertizati sa nu incercam sa ne opunem sau sa fugim, pentru ca au ordin sa ne execute prin impuscare. In gara am intalnit mai multe familii din comuna mea, dar si din cele invecinate. Am fost imbarcati in vagoane de marfa si dusi intr-o directie necunoscuta, isi incepe povestea nea Misa, iar tristetea din glasul lui este coplesitoare. In camaruta saracacioasa in care stam de vorba nu sunt decat un pat, o masa si cateva scaune. Acestea reprezinta averea batranului dupa o viata de munca. Singura bucurie a batranului a ramas tigara, Marasesti fara filtru, ca astea se vand la snop, ne spune barbatul in timp ce trage un fum cu nesat. Si firul povestirii i se leaga din nou.
Am lasat acolo, in Birda, toata agoniseala noastra. Aveam o gospodarie maricica, o casa de locuit, cu un salon in care se tineau balurile. Aveam moara de cereale, grajduri si mai mult de cinci hectare de teren. Ce sa va mai spun de animale, ca aveam 24 de oi, vaca, doi cai, mai multi porci. Toate au ramas acolo, iar in casa noastra s-a facut stapan acum fostul vacar al satului, ne spune oftand Mihai Hlopeschi.
Batranul povesteste ca dupa ce au fost urcati in tren au crezut ca vor fi dusi undeva in Siberia. Dupa doua zile si doua nopti de mers in asa numite vagoane-bou, toate sperantele pierisera. Trenul a oprit de mai multe ori si ni s-au atasat alte vagoane. Intr-un final am fost debarcati in halta Baraganu, undeva la marginea tarii. Am fost incolonati si dusi pe un camp unde 565 de familii de banateni si basarabeni aveau pregatite loturile. Tot campul era impartit in loturi de 2.500 mp si in dreptul fiecaruia era o placuta cu un numar. Noua ne-a fost repartizata borna cu numarul 516 si ni s-a spus sa ne apucam sa ne sapam bordeie daca vrem sa avem unde sta, isi continua povestea nea Misa. Familiile din lagarul din Baragan au primit materiale de constructie, adica usi, geamuri si lemnarie, pentru constructia unor case tip abia la un an dupa ce se instalasera.
Ni s-a interzis sa parasim zona. De fapt, traiam intr-un lagar de munca fortata, pentru ca in fiecare zi eram dusi la taiat de stuf, iar seara trebuia sa ne prezentam la sef cu un bilet de la brigadierul unde lucrasem pentru a ni se da un sfert de paine de persoana. Cine nu iesea la munca, nu primea paine, ne lamureste batranul, daca mai aveam cumva dubii privind faptul ca acela era un lagar. Pentru ochii lumii ii dadusera totusi un nume noii asezari formate pe campul Baraganului: Satul Nou – Movila Galdaului.
Situatia aceasta a durat pana in septembrie 1955, cand ni s-a dat voie sa mergem prin satele vecine sau pe la rude, dar numai anuntand destinatia si durata parasirii localitatii. Noi insa si alti cativa, care eram acuzati ca avem legaturi cu familia maresalului Antonescu, nu aveam voie sa plecam din sat si chiar trebuia ca in fiecare seara sa ne prezentam la Postul de militie din sat. Pentru ca ne facusera primarie, politie si dispensar, continua nea Misa.
Dupa 1956, restrictiile au fost ridicate si locuitorii din Movila Galdaului au putut circula liber. Majoritatea celor deportati au parasit fostul lagar, in sat ramanand mai putin de 30 de familii. Astazi, in fostul Sat Nou – Movila Galdaului a mai ramas un singur supravietuitor: Mihai Hlopeschi. Chiar asa este, in mijlocul campului, stinghera, casa batranului, incarcata de amintiri, pastreaza in ea sufletul unui tanar care si-a trait viata in lagarul Campiei Baraganului. S-a lasat intunericul, ne luam ramas bun, iar in urma noastra usa se inchide, lasand un batran care nu-si mai doreste decat sa aiba bani de tigari.

Urmărește-ne pe Google News