În plină pandemie, un tânăr îşi caută fratele care a fost abandonat de părinți la spital, în urmă cu 29 de ani

Petrişor nu şi-a văzut fratele mai mic de 29 de ani. Era copil atunci, n-avea nici o putere să schimbe lucurile. A rămas doar cu câteva frânturi de amintiri despre Florin: cum îl ţinea de mânuţe, cum îi făcea lapte praf. Şi cu o poză veche, singura, pe care o trimite-n lume, căutându-şi fratele, aşa cum ai arunca într-un ocean un mesaj, într-o sticlă. O face acum, în perioada în care absența celor dragi devine copleșitoare.

“Nu ne lipsea nimic din casă, dar nu eram fericiți”

Banu Petrişor avea 7 ani când şi-a văzut ultima oară fratele. Locuiau într-o casă naţionalizată de pe strada Viitorului din Bucureşti. “Am fost o familie mai aparte”, spune Petrişor. “Mama e ţigancă, tata – român şi, din cauza asta, părinţii n-au fost de acord cu relaţia lor. Era şi o diferenţă de vârstă de 12 ani între ei. Mama avea 14 ani când m-a născut pe mine”.

Fratele mai mic a venit pe lume doi ani şi jumătate mai târziu, la 23 iunie 1987.

Recomandări

Medicii ieșeni vizați de o anchetă DIICOT privind traficul și consumul de droguri au fost antrenați și plătiți pe bani europeni. „Petreceau cu ușa-nchisă în timpul gărzilor!”

A avut probleme de sănătate de la naştere. “Nu stătea singur în picioare”, spune Petrişor. “Doar dacă îl ţineai de mânuţe, câteva secunde. Dar dacă îi dădeai drumul, se lăsa jos, n-avea putere. Şi nici nu vorbea, scoatea nişte sunete, gângăia şi arăta cu degetul, dacă voia ceva”.

Nici unul dintre părinţi nu avea un loc de muncă. “Mama n-a fost niciodată la şcoală, nu ştie carte deloc”, povesteşte bărbatul. “Iar tata a avut un accident când era copil, i-a tăiat trenul ambele picioare, iar de atunci umblă cu proteze. Pe vremea aceea, amândoi trăiau din bişniţă, tata stătea pe lângă cinematograf, vindea bilete… Îmi amintesc că nu ne lipsea nimic din casă, aveam ce mânca, dar nu eram nişte copii fericiţi”.

Ce griji avea la 7 ani fratele mai mare

La vârsta la care alţi copii merg la grădiniţă, Petrişor era nevoit să le poarte de grijă fratelui bolnav şi surorii lui mai mici. “Rămâneam cu toţii în casă, venea bunica, mama lu mama, şi ne gătea, iar eu îi dădeam să mănânce lui Florin. Îi făceam ceai, îi preparam laptele praf”, îşi aduce aminte bărbatul.

În poza veche, Violeta este fetiţa care ţine în braţe o păpuşă. Era doar cu un an mai mare decât Florin. Singura amintire cu el e o întâmplare ce i-a marcat copilăria. Într-o zi, toţi cei trei copii au rămas singuri, încuiaţi în casă, iar Petrişor a vrut să-i facă un ceai celui mic.

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

“S-a urcat pe un scaun”, povesteşte Violeta, “şi, când a încercat să aprindă ochiul, a bubuit aragazul. Îmi aduc aminte că aveam la intrare un holişor cu multe geamuri care au explodat. Noi plângeam înăuntru şi se adunase multă lume în curte”.

Despărţirea de fratele mai mic

Nici Violeta şi nici Petrişor nu ştiu exact când a dispărut fratele cel mic din viaţa lor. “Pentru că avea probleme de sănătate, părinţii l-au dus la un spital pentru recuperare. Mergeau să-l viziteze, şi-n fiecare sâmbătă îl aduceau acasă. În 91, când eu am făcut 7 ani, părinţii ne-au dus, pe mine şi pe Violeta, la bunicii din partea lu tata, care ne-au înscris la grădiniţă şi la şcoală”.

Acolo au crescut Petrişor şi sora lui, în satul Şerbeşti din Vrancea, în curtea unde bunicul lor îngrijea de o vacă şi de un cal cu care muncea, ca să-şi crească nepoţii. Vreo lună a fost şi Florin pe acolo, apoi nimeni nu l-a mai văzut niciodată.

Copiii au auzit pomenindu-se de el doar în certurile dintre părinţi. “Îşi reproşau unul altuiau că l-au lăsat în spital. Mama spunea că surorile lu tata au influenţat-o, zicându-i că nu poate să aibă grijă de un copil cu probleme”, spune Petrişor.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

După vreo 4 ani şi după o ceartă aprinsă cu soţul ei, mama s-a dus să-l caute pe Florin la spitalul de pe strada Marin Pazon.

“Aveam 10 ani atunci”, spune Violeta, care a însoţit-o în acea zi. “La spital ne-au zis că nu mai e acolo şi că nu-i găsesc dosarul. Ne tot trimiteau dintr-un loc într-altul. Şi îmi mai amintesc doar că cineva i-a promis că o să-i dea a doua zi un răspuns concret, numai că seara a venit tata în Bucureşti, s-au împăcat şi am plecat cu toţii la Şerbeşti. Nu s-a mai dus nimeni după acel răspuns… Eu m-am opus în acea seară împăcării părinţilor mei, tata îmi reproşează asta şi azi. M-am opus, pentru că se trăia greu cu ei”, mărturiseşte Violeta.

Somaţia venită de la spital

În dosarul unde-s puse la păstrare actele celor din familie a rămas, pe lângă certificatul lui Florin, şi o adresă trimisă de Spitalul de Recuperare Copii din str. Marin Pazon, prin care părinţii sunt chemaţi să vină şi să lămurească situaţia copilului, pentru că altfel vor fi decăzuţi din drepturi.

Nici unul dintre fraţi nu ştie când anume a venit această înştiinţare. Cel mai probabil, a fost înainte de august 1996, când spitalul a fost reorganizat şi a devenit, prin hotărâre de guvern, o secţie exterioară a Spitalului Victor Gomoiu.

Mesajul fratelui mai mare pentru Florin

După ce au crescut, fraţii lui Florin au plecat în lumea largă, să-şi facă un rost în viaţă. “Îi mulţumim lui mamaia şi tataia că ştim carte”, spune Petrişor.

El a muncit 12 ani în Italia, iar acum e în Anglia, de şapte luni. Lucrează în bucătăria unui fast-food şi spune că nu se teme de pandemie, deşi există cazuri confirmate de COVID şi în oraşul în care locuieşte el.

Nu neapărat pandemia sau teama de sfârşit de lume l-au împins să-şi caute fratele, după aproape trei decenii, ci umbra unui sentiment de vinovăţie care a tot crescut în sufletul lui, de când avea doar 7 ani. Pentru că el era cel care-i dădea să mănânce fratelui mai mic.

“Ştiu, trebuia să-l caut mai de mult. Mi-e şi ruşine”, mărturiseşte Petrişor. “Toţi fraţii, suntem patru acum, le-am trimis părinţilor bani, de pe unde am plecat să muncim, şi i-am rugat pe ei să-l caute pe Florin. N-au făcut nimic. Ştiţi ce m-a convins? Am un văr care a dispărut când avea doar 5 ani. Şi ne-am reîntâlnit recent, iar el mi-a povestit prin câte a trecut şi cât de greu i-a fost la casa de copii. Asta m-a convins, mi-am imaginat cum ar fi trecut Florin, care avea şi probleme, prin tot acel coşmar…”.

Sticla aruncată în ocean

După aproape 30 de ani, să încerci să-ţi găseseşti fratele doar cu o poză veche şi cu câteva frânturi de amintiri e ca şi cum ai arunca o sticlă în largul oceanului. Dar uneori, cu puţină şansă, şi aceste mesaje ajung la cel pentru care sunt scrise.  

Frăţiorul meu drag, iartă-mă că în toţi anii aceştia nu te-am căutat. Dar m-am gândit tot timpul la tine. Să ştii că mai ai 3 surori şi cu mine 4 fraţi în total. Şi vreau să ştii că te iubim mult, că vreau să ne vedem şi să ne strângem în braţe şi să recuperăm toţi anii ăştia pierduţi de suferinţă. Sunt nerăbdător să te văd. Numai dacă vrei tu, frăţioare. Îmi cer scuze.

Fratele tău, Banu Petrişor:

Urmărește-ne pe Google News

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro