Aştept să văd dacă măcar azi, de Sărbătoarea Naţională, Ziua Marii Uniri de acum 91 de ani, cele două tabere care-şi dispută Cotroceniul şi care au dus ţara într-o dihonie mizerabilă, vor face o pauză. Lăsând oamenii să-şi aducă aminte de Ferdinand Întregitorul, de politicienii responsabili care, atunci, la 1 Decembrie 1918, au vorbit o singură limbă, aceea a voinţei naţionale. Mă tem că aştept degeaba. De 20 de ani, partidele româneşti ratează şansa de a face din competiţia lor politică un motor al coagulării resurselor umane şi materiale ale ţării, iar nu un climat de dezbinare sub semnul interesului de gaşcă, de camarilă.
Mai ales în ultimii cinci ani şi mai cu seamă dinspre Cotroceni s-au împrăştiat seminţe de discordiei naţională. S-au succedat guverne care, în loc să administreze ţara, s-au ţinut de hărţuieli politice, au tolerat şi chiar au girat rapturi de patrimoniu. Mari categorii socio-profesionale au fost aţâţate unele contra altora. Pârâciuni şi poale-n cap pe la Bruxelles. Înglodarea în datorii a căror restituire va sufoca ţara. O ţară şi aşa pe ultimul loc în UE.
La Cotroceni nu-i un tezaur, o tiparniţă de bani. E doar sediul Preşedinţiei. Al cărei titular, cere Constituţia, trebuie să adune energiile ţării, nu să le disipeze, doar pentru a le putea el stăpâni. Pe cine vom alege? Pe Băsescu? Dar e în stare să fie “un altfel de Băsescu” decât cel care a condus mai mult umoral şi păgubos? Pe Geoană? Dar e capabil să pună în operă ce propune? Mai au cinci zile spre a ne convinge.