Cu tam-tam, a fost anunţată depunerea actelor pentru înscrierea la Tribunal în Registrul partidelor a Uniunii Naţionale pentru Progresul României. E formaţiunea încropită de cei 30 de parlamentari evadaţi care de la social-democraţi, care de la liberali, strânşi în ograda lui Gabriel Oprea şi care, după ce s-au constituit ca grup parlamentar, îşi vor un loc şi pe lista partidelor. Sintagma “naţională” e mult prea pretenţioasă pentru un nucleu căruia, deocamdată, cel puţin, nu-i văd şanse la o largă legitimare. Însuşi caracterul eterogen al fondatorilor, proveniţi din partide cu doctrine diametral opuse, demonstrează că nu “interesul naţional” i-a unit, ci mai curând frustrările şi interesul personal sau, dacă e să dăm crezare unor zvonuri, presiunile până la dimensiunea şantajului asupra unora. Iar în alte cazuri, promisiuni de preamărire.
Am citit o opinie potrivit căreia UNPR ar fi o alternativă la PSD şi ar reprezenta viitorul stângii româneşti. Să fim serioşi. Nu are nici forţa şi nici baza electorală pentru aşa ceva. În mod cert însă va fi o anexă docilă a PD-L, pe care, chiar cu puseuri “independente”, îl va urma până când, probabil, va fi absorbit cu totul. Aşa cum s-a întâmplat cu PLD-ul lui Stolojan. UNPR nu e un partid de stânga. Poate fi însă un instrument de “frăgezire” a unui Ponta devenit cam prea arţăgos pentru gustul unora.
Plecând la drum printr-o deturnare a voturilor care li s-au acordat în colegii sub sigla şi cu ideologia altor partide, cei 30 de disidenţi aduc între priorităţile revizuirii Constituţiei interdicţia traseismului politic. Prea mult şi prea des electoratul e obiectul unor păcăleli şi nu constituie decât scara pe care se caţără tot soiul de oportunişti.