Cronică de film | „I am Mother”, un SF la care meditezi și după ce ai stins televizorul
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„I am Mother” (Eu sunt Mama) e un SF marca Netflix care amintește că poți face minuni cu un buget restrâns, dacă ești inventiv. În loc să ne obosească ochii cu efecte explozive, ne solicită mintea cu un mister provocator.
Cuprins:
Omenirea e extinctă! Catastrofa de care ne temem a avut loc deja în „I am Mother”, a cărui acțiune e plasată cândva în viitor. Nu ni se spune ce s-a întâmplat, dar știm sigur că Terra e pustie.
Din fericire, savanții pregătiseră un plan B: un buncăr automatizat, construit special pentru a repopula planeta într-o astfel de situație. Alertat de dispariția pământenilor, robotul însărcinat cu această misiune alege unul dintre cei 63.000 de embrioni din depozit și-l pune „la cuptor”.
De ce un singur embrion? Pentru că robotul va juca rol de mamă, misiune deloc ușoară. Simte că trebuie să dobândească experiență înainte de a putea crește gemeni, octupleți sau un întreg continent de bebeluși.
Mama, Fiica și Femeia
Așa a apărut pe lume Fiica (Clara Rugaard), o adolescentă strălucită și obedientă, educată ca la carte de către robotul care-și spune Mama (vocea lui Rose Byrne). Deși nu a intrat vreodată în contact cu altă ființă umană, își detestă propria specie pentru faptul că s-a autodistrus.
Fiica își petrece zilele studiind filozofia, sub îndrumarea Mamei, iar în timpul liber urmărește înregistrări vechi ale talk show-ului lui Johnny Carson. Nu mă-ntreba de ce.
Într-o bună zi, rutina celor două e întreruptă de vizita unui musafir neașteptat. O femeie, jucată de Hilary Swank, bate la ușa buncărului și cere disperată refugiu.
Stai așa, omenirea nu era extinctă? Începe să se cam destrame peisajul pe care Mama i l-a pictat Fiicei. Tânăra nu a ieșit niciodată din fortăreața lor sterilă, știind că atmosfera terestră e toxică, dar apariția acestei femei îi dă peste cap întreaga percepție asupra lumii exterioare și-i umple capul de întrebări. Să vedem dacă străina o va lămuri...
Bugetul mic, un mare avantaj
În regia debutantului Grant Sputore, acest thriller-SF australian își fructifică la maximum bugetul limitat, transformându-și handicapul într-o oportunitate. Din lipsă de fonduri, toată acțiunea se desfășoară în buncăr, un cadru restrâns care favorizează tensiunea și claustrofobia.
Din același motiv, Mama nu e un model 3D realizat pe calculator, ci un actor real costumat în robot. E o prezență vie, tangibilă, care interacționează convingător cu mediul și cu celelalte personaje. E realistă.
Probabil că tot din cauza bugetului (relativ) modest a ales Sputore un proiect cu puțini actori. Din nou, e o decizie care avantajează filmul. Fiind puține personaje, avem timp berechet să le cunoaștem și să aprofundăm relațiile dintre ele, chiar dacă nu ne atașăm de vreunul în mod special.
Ești mereu în gardă
Povestea surprinde constant, dar nu-i nimic revoluționar sau nemaivăzut. Mai interesant decât dezvăluirile propriu-zise este modul în care personajele ajung la adevăr: tiptil, privind peste umăr, temându-se că Mama le va surprinde cotrobăind prin sertare interzise.
Un plus de încordare vine de la faptul că nu știm cum va reacționa robotul, dacă într-adevăr le prinde pe picior greșit. Vocea caldă a lui Rose Byrne îl face să pară blând și bine intenționat, dar lipsa de expresivitate a chipului metalic te ține permanent în gardă.
Fii cu ochii-n patru după indicii!
Există riscul să rămâi puțin confuz la final, dar toate răspunsurile sunt ascunse în film. Primești constant indicii cu privire la identitatea Femeii sau la rolul jucat de Fiică pe tabla de șah a Mamei. E genul de poveste la care continui să meditezi după ce ai stins televizorul, până reușești să faci toate legăturile.
Dacă finalul ar fi fost mai bine închegat, poate că nu era nevoie să scotocești prin memorie după explicații subtile. Așa, încheierea pare repezită și incompletă, de parcă a existat cândva o scenă în care robotul ne satisfăcea toate curiozitățile, dar a fost eliminată la montaj.
Mulți vor aprecia sfârșitul ambiguu și vor accepta provocarea de a-l descifra, dar îi înțeleg și pe spectatorii care se vor dezumfla în ultimul sfert de oră.
Dacă ești în căutarea unui SF lent și tensionat, lipsit de împușcături cu lasere, care să-ți solicite un pic neuronii, s-ar putea să-ți placă „I am Mother” (Eu sunt Mama). Îl găsești online, pe Netflix.
Nota: 7,5/10.
