„La Haine” („Ura”): La 25 de ani de la apariția filmului cult care a zguduit Franța, realitatea sumbră din suburbiile pariziene este neschimbată
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Filmul francez „La Haine” - ”Ura”, o poveste de viață din ghetourile pariziene, a apărut acum 25 de ani, dar este la fel de actual și azi, sugerează chiar regizorul Mathieu Kassovitz în interviurile din ultimii ani. În sprijinul afirmației sale stau nu doar conflictele recurente dintre cei segregați și autorități, dar și efectele epidemiei COVID, care a lovit mai grav în suburbii decât în centrul prosper al orașului.
Cuprins:
Apărut în mai 1995, cu realismul său alb-negru cu care a surprins situația din suburbiile Parisului, ”La Haine” a lovit în plin în societatea franceză.
Era, vizibil, inspirat de realitate. Regizorul Mathieu Kassovitz (la momentul respectiv 27 de ani), spune pentru The Guardian că s-a apucat să scrie scenariul în chiar ziua „uciderii accidentale” a lui Makomé M’Bowole, un adolescent imigrant din Zair, într-o secție de poliție, în 1993.
„Eram în mașină când am auzit la radio, așa că am parcat și m-am dus să mă alătur protestelor”, spune el.
Au fost numeroase episoade similare. Din 1981, poliția franceză a fost responsabilă pentru peste 300 de astfel de ”morți accidentale”, scrie The Independent.
Exclușii în marele oraș
Filmul urmărește trei tineri din suburbii pe parcursul a aproape 24 de ore: un negru (Hubert Koundé), un arab (Saïd Taghmaoui) și un alb (Vincent Cassel) care se îndreaptă spre o inevitabilă catastrofă.
Eroii din film au luat chiar numele din viața reală: Vinz, Said și Hubert.
În propriul lor cartier, cei trei se confruntă cu precaritatea și cu abuzurile autorităților, în vreme ce unul dintre prietenii lor, victimă a poliției, se zbate între viață și moarte în spital, motiv de revolte de stradă.
În Paris, unde ajung pentru a recupera o sumă de bani, ei sunt tratați peste tot ca niște excluși, iar Said și Hubert ajung chiar într-o secție de poliție, unde sunt bătuți fără niciun motiv.
Excluderea este una dintre temele filmului. Și a societății franceze. Incapabilă să rezolve problema sărăciei, Franța a decis să o ascundă la marginea orașelor.
Într-una dintre scene, o echipă de jurnaliști sosită în ghetou să documenteze revoltele încearcă să afle câteva detalii de la cei trei. O ziaristă iese pe geam și strigă la tineri, dar nu îndrăznește să pună piciorul jos și să ia contactul cu realitatea.
„Nu suntem la Thoiry”, strigă Hubert spre camera de luat vederi, furios, cu referire la parcul zoologic francez și la ideea că și ei, izolați la marginea orașului, sunt priviți cu teamă și curiozitate de cei din centru, așa cum sunt privite animalele exotice.
Altfel, dincolo de revolte, prin ghetou nu se întâmplă prea multe lucruri. Un lucru posibil bun, o sală de sport în care se antrena Hubert, singurul care speră în ceva mai bun, a ars, posibil incendiată chiar de tovarășii săi.
Hubert își întreține familia vânzând droguri. Ca în ghetourile americane, hip-hop-ul e parte a culturii, dar aici are un farmec inconfundabil franțuzesc.
Într-o scenă celebră, DJ Cut Killer scoate la geam boxele uriașe și mixează o piesă în care refrenul „Fuck the Police”, al trupei franceze NTM se amestecă cu cel al lui Edith Piaf, „Non, Je ne regrette rien”. Muzica umple încet spațiul dintre blocurile decrepite ale cartierului.
Fiecare dintre cei trei abordează această realitate sumbră în felul lui. Vinz e furios și spune că ar vrea să omoare un polițist, Hubert visează la o posibilitate de a părăsi ghetoul, în vreme ce Said este pur și simplu un naiv.
Sfârșitul tragic este inevitabil și sugerează că niciuna dintre cele căi nu pare a fi una de succes.
Un film cult
„La Haine” a fost un hit. A câștigat premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes în 1995. Polițiștii l-au interpretat însă ca pe un atac la adresa lor și au întors spatele echipei, într-un gest simbolic, atunci când au asigurat garda de onoare la festivalul francez.
Premierul Alain Juppe a vizionat filmul alături de membrii cabinetului său, un soi de mișcare de PR, care ar fi trebuit să dovedească că politicienii sunt interesați de realitățile din societate.
La Haine a fost într-adevăr, au spus mulți, primul film care surprindea așa de bine realitatea din ghetourile franceze și mulți dintre cei care locuiau acolo s-au simțit reprezentați.
Primul film care ilustra în imagini atât de clare prăpastia dintre majoritatea franceză și oamenii ascunși în cartierele de la marginea orașelor.
O prăpastie ignorată în ciuda dezastrului iminent, așa cum o tot spune motto-ul filmului: „Jusqu’ici tout va bien” - „Până aici, toate-s bune”.
Noi revolte și o dispută Kassovitz-Sarkozy
S-a dovedit a fi și un film profetic. În 2005, doi tineri din Clichy-sous-Bois, o suburbie pariziană, au fugit de poliție și au murit electrocutați într-o stație de transformare.
Au urmat trei săptămâni de revolte în Paris și în numeroase orașe franceze, mii de oameni arestați și mașini incendiate.
Cel care a gestionat în mare parte răspunsul poliției a fost intransigentul ministru de Interne, un anume Nicolas Sarkozy, politician cu ambiții prezidențiale, care i-a numit pe protestatari „scursuri”.
Kassovitz s-a văzut nevoit să intervină. „Oricât mi-aș dori să stau departe de politică, este dificil să rămâi departe când vezi depravarea politicienilor”, a scris el pe blog.
„Sarkozy”, a scris regizorul, „a contestat tot ceea ce reprezintă Republica Franceză: libertate, egalitate și fraternitatea oamenilor. Ministrul de Interne, un viitor candidat la președinție, are idei care îi evidențiază nu numai lipsa de experiență în politică și relații cu oamenii, dar care dezvăluie și trăsăturile demagogice și egocentrice ale unui mic Napoleon”.
Postarea lui Kassovitz a avut un mare ecou, iar Sarkozy, un adept al confruntării directe, i-a răspuns chiar pe blogul lui, printr-un lung mesaj, acuzându-l printre altele că este purtătorul de cuvânt al unei minorități violente a protestatarilor.
Sarkozy a câștigat în cele din urmă președinția, dar nu a mai reușit să fie și reales, la sfârșitul unui mandat de cinci ani. Într-un interviu din 2012, Kassovitz i-a descris administrația drept oribilă.
”Pentru că politicienii sunt idioți”
În 2017, regizorul a izbucnit într-un interviu, la Cannes, acuzându-i pe cei care îi tot cer să facă o urmare a filmului. „Dar toată lumea a murit în film, ce să mai fac acum? O poveste cu jihadiști?”, a întrebat el.
Regizorul a acuzat și felul în care a fost primit „La Haine”. „Filmul a fost mai degrabă o declarație politică. Așa că atunci când am venit la Cannes și am văzut că nu le pasă de subiect, ci doar de noi, m-a enervat foarte tare”, a mai spus el.
Vorbind despre succesul filmului, după atâta timp, Kassovitz a dat vina tot pe politicieni.
Nu e pentru că filmul e bun, e pentru că politicienii sunt niște idioți. Dacă politicienii ar fi fost buni, nimeni nu și-ar mai fi amintit de „La Haine”.
„La Haine” a readus în actualitate filme mai vechi despre viața în suburbii și a oferit un impuls pentru alte filme pe această temă. A schimbat însă ceva?
„Nu schimbi o societate în 25 de ani”, spune Kassovitz, în interviul acordat The Guardian. „Trebuie ca societatea să meargă până la capăt și să se prăbușească, apoi să o schimbi. Nu poți schimba o mașină care este perfectă: capitalismul. Nu este bună, dar este perfectă. Funcționează”, spune el.
Conexiunea americană și efectul pandemiei
O privire peste Atlantic, în SUA, unde moartea lui George Floyd, un bărbat de culoare aflat în custodia poliției, a declanșat revolte furioase, arată că filmul nu este doar actual, ci și universal.
Între timp, în suburbiile pariziene, criza sanitară declanșată de epidemia de COVID-19 a complicat lucrurile.
Seine-Saint-Denis, aflată la cinci kilometri de Paris, un departament cu peste 1,5 milioane de locuitori, este una dintre cele mai sărace zone ale țării. Peste 28% dintre rezidenți, cei mai mulți imigranți, trăiesc în sărăcie, șomajul atinge și 40% în unele cartiere.
Seine-Saint-Denis are cel mai mic număr de doctori pe cap de locuitor, dar prevalența unor afecțiuni precum obezitatea diabetul sau cancerul este mult mai mare, comparativ cu restul țării.
Coronavirusul a accentuat încă o dată inegalitățile. Potrivit cifrelor oficiale citate de The Guardian, între 1 martie și 20 aprilie, rata mortalității în Seine-Saint-Denis a fost cu 130% mai mare decât în aceeași perioadă a anului trecut.
În restul țării, rata mortalității a fost doar cu 27% mai mare.
