AC/DC live, un vis implinit…

Inca din anul 1990, cand am ascultat prima oara AC/DC mi-am dorit sa ii vad live, sa simt fiorul electrizant implantat de muzica lor. Am rabdat si am asteptat momentul si mereu am spus: „Daca vad AC/DC pot muri linistita”. Ei bine, iata ca s-a intamplat miracolul. Angus, Brian, Phil, Malcolm si Cliff au aparut luni, 23 martie 2009, pe scena superbei Arene a Sporturilor „Papp László” din Budapesta, in uralele a zeci de mii de rockeri de toate varstele, nu inainte insa de a fi introdusi de un superb fimulet de prezentare a celui mai recent album, „Rock ‘N’ Roll Train”.

La circa 100 de metri am avut ocazia sa vad membrii trupei mele de suflet, iar totul parea ireal. Un Angus care, pe langa chitara, manuieste cu maiestrie si un burete de sters anii ce trec peste el, un Brian in mare forma fizica si o voce neschimbata, un Phil cu ochelari dar cu un chef nebun de cantat rock, un Malcolm ce isi mentine la fel de bine ritmul sau indracit si un Cliff mai plinut, insa la fel de minunat. Si a inceput. „Rock ‘N’ Roll Train”! AC/DC!! Nu, nu puteam crede!! Dar da, erau chiar ei!

Lacrimi de bucurie imi siroiau pe obraji… si piesele au inceput sa curga: „Hell Ain’t a Bad Place To Be”, „Back in Black”, „Big Jack”, „Dirty Deeds Done Dirt Cheap”, „Thunderstruck”, „Black Ice”, „The Jack”, „Hells Bells”, „Shoot to Thrill”, „War Machine”, „Anything Goes”, „You Shook Me All Night Long”, „TNT”, preferata mea „Whole Lotta Rosie” insotita de o Rosie gigantica in varianta gonflabila si „Let There Be Rock”.

Dupa nelipsita scena hazoasa de strip-tease a lui Angus, in care uniforma de scolar a fost inlocuita cu un short ce purta pe spate numele trupei, a venit randul unui solo incredibil. In stilul lui consacrat, la 54 de ani, micutul dracusor s-a zvarcolit pe jos, ca traznit de fulgerul AC/DC si si-a miscat cu mult ritm si melodie degetele deasupra corzilor. Parea ireal. Dupa o scurta pauza in care mi-a lipsit caldura publicului roman, care stie cand si ce sa scandeze, baietii s-au intors pe scena si au urmat ultimele doua piese, mult asteptata „Highway To Hell” si „For Those About to Rock” insotita, bineinteles, de celebrele tunuri.

Apoi s-a facut liniste, luminile s-au aprins si puhoaie de oameni fericiti au inceput sa curga catre iesire. Totul fusese incredibil. Am ramas tintuita pe pardoseala salii si nu imi puteam reveni. Lumea se misca hipnotic pe langa mine, iar eu nu mai puteam face un pas. Nu vroiam. Vazusem o legenda. Fusese un vis? La intoarcerea spre casa, cele 18 ore petrecute pe acelasi scaun de autocar, cu genunchii indoiti si tot corpul amortit, deja nu mai contau, puteam muri linistita. „I’ve been thunderstruck!”…

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE