Cine a fost Mihail Kogălniceanu
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Mihail Kogălniceanu s-a născut la 6 septembrie 1817, în Iași și a decedat la 1 iulie 1891, în Paris, Franța. A fost om de stat și reformator român, unul dintre fondatorii istoriografiei românești moderne, care a devenit primul premier al României, formată prin unirea principatelor Moldova și Muntenia.
Cuprins:
Despre Mihail Kogălniceanu
În 1840, Kogălniceanu a întreprins publicarea unei reviste literare naționale (Dacia literară) și a unui periodic științific dedicat istoriei (Arhiva românească), iar între 1845 și 1852 a publicat o ediție în trei volume a vechilor cronici moldovenești. În 1843, prelegerile sale de istorie românească ținute la Iași au fost suprimate de guvernul ruso-turc pentru conținutul lor naționalist.
În 1848, după publicarea pamfletului său naționalist „Dorințele Partidului Național din Moldova", a fost nevoit să se refugieze temporar în Bucovina (care pe atunci aparținea Austriei).
Lider în lupta pentru unificarea Moldovei și a Valahiei, Kogălniceanu s-a distins și ca un campion al reformei rurale populare și al emancipării romilor (țiganilor).
Istorie
Kogălniceanu a fost numit prim-ministru sub conducerea primului principe al României unite, Alexandru Ion Cuza, în octombrie 1863.
În această funcție, el a contribuit la realizarea exproprierii proprietăților monahale, a marilor reforme funciare și sociale ale Legii agrare din 1864 și a altor măsuri reformiste.
Cu toate acestea, dezacordurile cu prințul și aristocrația funciară au dus la demisia sa în februarie 1865. Între 1876 și 1880 a deținut funcția de ministru de externe și a reprezentat România la Congresul de la Berlin (1878).
Mihail Kogălniceanu este una dintre personalitățile care au jucat un rol esențial în istoria dezvoltării României moderne.
Născut într-o familie veche și înstărită, Kogălniceanu a studiat mai întâi în țară, la Iași, unde a fost coleg cu scriitorul și omul politic Vasile Alecsandri și cu Alexandru Ioan Cuza, viitorul principe al principatelor unite ale Moldovei și Ţării Româneşti (Valahia). În 1834, a plecat să studieze la Colegiul Lunéville din Paris și, un an mai târziu, la Universitatea din Berlin.
După ce s-a întors la Iași, în 1837, a fost numit locotenent-adjutant, apoi căpitan-adjutant al principelui Mihail Sturdza, în 1840. A lucrat și ca redactor, traducător și editor, printre lucrările pe care le-a abordat numărându-se Cronicile Valahiei și Moldovei.
Realizări
În 1840 a fondat revista Dacia Literară, un moment de referință în literatura română. În primul număr al revistei, Kogălniceanu a conturat idealurile patruzeciștilor locali. Printre acestea se numărau respingerea imitației autorilor străini și a traducerilor mediocre, constituirea unei literaturi naționale, atenția față de unitatea lingvistică și dezvoltarea unui spirit critic.
Mihail Kogălniceanu a practicat și avocatura și a predat istoria la Academia Mihăileană din Iași.
A petrecut o perioadă la Cernăuți, unde a publicat, în august 1848, documentul intitulat „Dorințele Partidei Naționale din Moldova”, alcătuit cu sprijinul comitetului revoluționar moldovenesc. Printre revendicările formulate în document se număra unirea Moldovei cu Țara Românească, ceea ce avea să se întâmple câțiva ani mai târziu, în 1859.
Începând cu anul 1855, Kogălniceanu și-a intensificat eforturile de susținere a cauzei unirii celor două principate. S-a numărat printre inițiatorii Societății pentru Unire și a fost unul dintre membrii activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iași, înființat la 7 februarie 1857, una dintre organizațiile care promovau activ cauza unionistă.
Ulterior, a devenit deputat reprezentând Dorohoiul în Divanul ad-hoc al Moldovei. Divanele ad-hoc funcționau ca adunări consultative care reflectau dorințele populației pentru unirea principatelor. Acestea erau alcătuite din reprezentanți ai boierilor, burgheziei, clerului și țărănimii.
Cele două divane ad-hoc din Țara Românească și Moldova l-au ales principe pe Alexandru Ioan Cuza de două ori, la 5 și 24 ianuarie 1859, făcând astfel posibilă Unirea celor două teritorii. Se făcea astfel un nou pas în unificarea provinciilor românești, realizat ulterior într-o formă extinsă prin Marea Unire din 1918.
Funcția de premier
Un apropiat al principelui Cuza, a cărui alegere a susținut-o, Kogălniceanu a fost numit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863. Din această poziție, el a contribuit la modernizarea țării într-un proces care a cuprins reforme ample.
În decembrie 1863, a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstirilor, aducând astfel un sfert din terenul arabil al țării în proprietatea statului.
Un an mai târziu, au fost adoptate legi care vizau organizarea administrativă. Au fost înființate comunele rurale, alcătuite din sate și cătune. Mai multe comune formau o plasă și mai multe astfel de plăși, un județ. Consiliile alese pe baza sufragiului censitar gestionau administrația județelor și a comunelor. Kogălniceanu a fost, de asemenea, un susținător al stabilirii capitalei noului stat la București.
În această perioadă, au fost înființate tribunale județene, Curți de Apel și Curtea de Casație, de asemenea un organism de apel.
A fost introdusă legea electorală. Aceasta a mărit numărul de alegători, împărțiți în două categorii, în funcție de educație și de taxele pe care le plăteau.
Un alt proiect de lege important adoptat a fost Legea agrară din august 1864. Aceasta a abolit corvada și i-a transformat pe țăranii legați de ea în proprietari. Țăranii au fost împărțiți în mai multe categorii și au primit pământ. Aceștia trebuiau să plătească pentru pământ în termen de 15 ani. Aproximativ 30% din terenul cultivat al țării a fost transferat țăranilor prin această reformă.
Renunțarea la funcția de premier
Kogălniceanu a renunțat la funcția de prim-ministru în ianuarie 1865, în urma unor neînțelegeri pe care le-a avut cu principele Alexandru Ioan Cuza, care a abdicat un an mai târziu, în 1866.
A revenit în prim-planul vieții politice în guvernul lui Dimitrie Ghica (noiembrie 1868 - ianuarie 1870), care a reunit atât conservatori, cât și liberali, și unde a deținut cabinetul afacerilor interne. Ulterior, a devenit ministru al afacerilor externe în guvernul lui Ion C. Brătianu (iulie 1876 - noiembrie 1878), într-o perioadă în care România lupta pentru câștigarea independenței sale.
Kogălniceanu a lucrat împreună cu Brătianu pentru a obține recunoașterea internațională a independenței țării pe toată perioada Congresului de Pace de la Berlin.
Proclamarea independenței României
În Adunarea Deputaților, la 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu a ținut discursul de proclamare a independenței României.
O zi mai târziu, pe 10 mai, independența a fost proclamată și în Senat, iar declarația a fost promulgată de regele Carol I și apoi publicată în Monitorul Oficial.
În 1880, Kogălniceanu a fost numit primul ambasador al României la Paris. După ce s-a retras din politică, a continuat să fie activ în viața culturală ca președinte al Academiei Române (1887-1890) și lucrând la editarea mai multor documente despre istoria românilor. Viziunea sa națională îi includea pe românii din Transilvania, regiune care făcea parte din teritoriul Daciei, alături de Țara Românească și Moldova, după cum a explicat într-un discurs ținut în Adunarea Deputaților în 1886.
Până la moartea sa, în 1891, România a fost declarată regat, iar un set amplu de reforme în domenii diverse a ajutat țara să se modernizeze și să se apropie de contextul Marii Uniri din 1918.
Mihail Kogălniceanu este una dintre personalitățile care a influențat parcursul României și a rămas în istoria țării.
Sursa foto: 123rf.com
Vezi şi cine a fost Traian Vuia!
