Iubitul meu e de-o seamă cu fiul meu

Până de curând, m-aș fi simțit vinovată. Fusesem educată să-mi respect bărbatul, să ascult de el. Hotărârile lui erau cele bune, chiar dacă, de cele mai multe ori, gândeam în sinea mea că nu sunt deloc așa cum ar trebui să fie. Dar… Așa fusesem instruită de acasă. Așa văzusem acolo. Nu știam că există alternative. Că nevasta, la urma urmei, e și ea om. Exagerez puțin acum, nu sunt o feministă convinsă. Vreau doar să arăt că am fost o naivă, că nu am știut să deschid ochii la timp, că nu am știut să mă distrez, considerând toată viața că asta mi-e soarta, că asta trebuie să facă o femeie. și vă spun că nu am trăit în pădure, dacă v-ați făcut cumva impresia asta! Dar… Nu am nicio explicație.

De ce nu am divorțat până acum? Sau, mai bine zis, de ce m-am măritat? De ce am rezistat atâția ani lângă un bărbat pe care… nu știu… oare am crezut că-l iubesc? Oricât încerc să-mi dau seama, nu pot. Am totuși doi copii cu el. Am trăit 25 de ani alături de el. Am împărțit și bune, și rele, și nu pot afirma cu certitudine că totul a fost rău. Dar nici extra-ordinar de bine. A fost… ceva.

Parcă am fost legată la ochi și acum cineva s-a îndurat să mă dezlege și să-mi arate frumusețile vieții. Am ratat cei mai frumoși ani din viață și nu-mi pot per-mite să mai las timpul să treacă pe lângă mine. Trebuie să recuperez măcar puțin din tot ce am pierdut. Iar pentru asta, am găsit puterea de a mă rupe de trecut.

Recomandări

Anunț oficial. România îndeplinește criteriul privind eliminarea vizelor pentru SUA: decizia finală, așteptată anul viitor

La 17 ani l-am cunoscut pe Dan. Avea cu zece mai mult decât mine și mi se păruse că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Tip mai chipeș nu mai văzusem! Iar faptul că mă băgase în seamă, pe mine, o puștoaică, mă orbise cu totul. Ca să nu mai spun că Dan avea un serviciu bun, era mecanic auto, câștiga bine, avea chiar mașină și garsonieră… Eu eram elevă, locuiam cu părinții și cu celelalte două surori ale mele într-un apartament cu două camere. Oare situația de acasă fusese un imbold la rătăcirea mea? Poate, dar nu pot acuza pe cineva pentru asta.

M-am îndrăgostit imediat, am avut o relație cu Dan și, după două luni, am rămas gravidă. Ce putea face o tânără în situația mea? Exact ce am făcut eu: m-am măritat! Totul a venit foarte repede. Nici nu am avut timp să-mi dau seama dacă îl iubeam cu adevărat pe Dan, dacă el mă iubea sau dacă totul era doar o aventură. Să te legi pentru toată viața de un străin nu e tocmai nimerit, nu? Așa eram noi doi, niște străini… Nu apucaserăm să aflăm destule unul despre celălalt, nu fusese timp. Dintr-odată, viața mea a fost dată cu totul peste cap. Nici nu ieșisem bine din propria-mi copilărie, că mă pomenisem cu un copil. școala? Am amânat-o pentru un an, iar pe urmă m-am transferat la seral. Cu atât am rămas, cu liceul. Visele mele în legă-tură cu facultatea s-au spulberat.

Recomandări

Arhiepiscopia Sucevei: a început cercetarea disciplinară a preoților care au făcut campanie pro-Călin Georgescu. „Au fost contactați deja de corpul de cercetare bisericească”

Toate speranțele din adolescență le-am transferat asupra copiilor mei. Pentru mine se dusese timpul… La un an după ce s-a născut Adina, a venit pe lume Matei. Am primit un apartament și viața părea destul de roz. Ce-mi puteam dori mai mult? 0, câte ar fi fost!

Viața alături de Dan nu mi se părea fericită, nu așa îmi imaginasem că va fi. Aveam cu ce ne duce traiul, asta nu era o problemă. Problema mea era Dan, atitudinea lui față de mine. Se schimbase mult după ce ne căsătoriserăm. îmi dădeam seama că nu-i convenise prea mult să se însoare, dar crezusem că, în timp, lucrurile vor intra pe făgașul nor-mal. în fond, nici pe mine nu mă bucurase să-mi întrerup școala, să fac atât de repede un copil, să-mi revizuiesc planurile de viitor. Sperasem totuși că viața, cu tot ce ne oferea, ne va apropia. Nu se întâmplase așa, cu toate că apăruse și al doilea copil.

Dan părea tot mai distant. La un moment dat, a început să întârzie. 0 dată, de două ori, apoi le-am pierdut șirul. Nu-mi spunea cauza, eu nu-l întrebam. Sufeream să nu știu pe unde umblă, dar mai știam că, dacă tăceam și mă prefăceam, el tot acasă venea. Bănuiam că avea o aventură, ce altă explicație plauzibilă ar fi putut fi? Mama, căreia îi spusesem ce mă frământa, mă sfătuise să mă port ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

— Roxana, așa e bărbatul. Caută prin alte părți ce are, de fapt, acasă. Nu te îngrijora, tot la tine se va întoarce. De fiecare dată…

Da, de fiecare dată Dan revenea. Parcă mai indispus, mai plictisit. Continuam să joc teatru, acceptându-i astfel rătăcirile. A fost o vreme în care a dispărut câteva săptămâni. A plecat la muncă și a revenit ca și cum nu se întâmplase nimic, ca și cum între plecarea și sosirea lui nu se scurseseră zile cărora le pierdusem șirul. și unde nu-l căutasem? La spitale, la morgă, la poliție… în cele din urmă, nu-mi rămăsese decât să-l aștept; avea să vină odată, cine știe când, acasă.

Eram doi străini. Așa fuseserăm tot timpul. Doar pentru că îmi începusem viața sexuală cu el, pentru că mai făcusem și prostia de a rămâne gravidă, ajunsesem să duc o viață care nu era viață. Ce mai aveam noi în comun? în afara apartamentului și a copiilor, nimic. Concediile le petreceam separat. Eu cu copiii, Dan… Cine știe? El nu se implica în gospodărie, în educația Adinei și a lui Liviu. Era un tată, un soț la fără frecvență. De ce nu m-am despărțit de el? Din cauza societății. îmi era jenă de ceea ce-ar fi gândit lumea despre mine. Mă gândeam că aș fi fost condamnată pentru acel gest.

Așa au trecut anii. Copiii au crescut, își văd de drumul lor, iar eu… Am ajuns să trăiesc numai pentru ei. Mă bucură realizările lor, trăiesc supărările, suferințele, fericirea lor. Nu, nu mai e așa. De câteva luni de zile, aproape un an, ceva s-a schimbat. Fundamental. Am cunoscut pe cineva care m-a făcut să redescopăr lumea. Dintr-odată, parcă m-am scuturat de cojoacele bătrâneții pe care le pusesem prea devreme.

Cristian a apărut din întâmplare – una fericită – în viața mea. Am fost tentată să-i resping avansurile, mă simțeam, după cum v-am spus, prea bătrână pentru asta. Eu aveam copii mari, mai era puțin și deveneam bunică. Cum să cred spusele unui tip care mă vedea frumoasă, deșteaptă? La început, l-am privit mirată, nevenindu-mi să-mi cred urechilor. Am întors capul să mă conving că nu era nimeni în spatele meu. Pe urmă, m-am simțit jignită. Toate senzațiile astea, în mai puțin de un minut.

— Domnule, cum îți permiți?

— Domnule?! Eu sunt Cristian și-mi pare bine să vă cunosc…

Fără să vreau, m-a umflat râsul. Vocea aceea tânără, nevinovată, felul în care clipise din ochi, gestul de a-mi lua mâna, toate astea m-au înmuiat pentru o clipă. Mi-am retras mâna imediat. Ce era cu mine? în loc să-l pocnesc, stăteam și zâmbeam de parcă făcuse o glumă bună? Ce era în capul meu? L-am privit cu atenție. Părea doar o idee mai mare decât fiu-meu.

— Măi puștiule, liniștește-te! Ce-i cu tine? știi că mi-ai putea fi copil?

A început să râdă în hohote, pe urmă, după ce cu greu a reușit să se potolească, a spus:

— și la cât m-ai făcut? La doi ani? Poți să-mi spui orice, dar chestia asta chiar n-o cred.

Am ridicat din umeri. Ce-mi păsa ce credea? M-a luat de mână și m-a tras după el către o vitrină. Mă lăsam dusă, nu știu de ce.

— Uite, vezi? Acolo ești tu, aici sunt eu. Cum să-mi fii mamă?

— Măi puștiule, te simți bine? Ce-i cu tine, copile? Ai vreo problemă? Spune, te pot ajuta cu ceva? S-o sun pe mama ta?

Nu m-a băgat în seamă, era pierdut într-un exercițiu de admirație. După câteva minute bune, timp în care nu mi-a dat drumul din mână, mi-a spus:

— Hai la o terasă, să bem ceva! Stăm de vorbă, ne amintim ce-am uitat unul despre altul. Hai!

Nu știu cum, ce mi-a venit, dar într-o clipită m-am hotărât să-l urmez. Ce putea să se întâmple ziua în amiaza mare? Am uitat, am vrut să uit de mine, de familia mea, de mâncarea pe care tre-buia s-o pregătesc, de casa pe care trebuia s-o aranjez. Mi-am luat liber de la viața cotidiană.

— Hai! am răspuns. Dar bem ceva și pe urmă ne vedem fiecare de drumul lui…

De ce să nu-mi iau liber? Două ore li-bere de la căsnicie în 25 de ani! Atât am crezut că va fi. Un suc, o cafea, câteva banalități. Pentru mine, ar fi fost suficiente. Așa credeam. Aveam să descopăr însă cât de multe pierdusem. Nu am stat două ore. Se făcuse noapte și noi tot nu ne despărțiserăm.

— îți mulțumesc! Nu știu ce ai văzut la mine, nu știu ce ai gândit când m-ai apucat de mână. De fapt, nu știu de ce am venit eu, ce pretenții să am de la tine?

— De ce să îmi mulțumești? M-am simțit excelent.

— Simt că am întinerit alături de tine. Parcă aș fi dat timpul înapoi… Dar acum trebuie să revin la prezent.

— Ne mai vedem? Măcar pentru o cură de tinerețe? a întrebat zâmbind.

— Ei, dacă e vorba de sănătate… De ce nu? 0 dată la două săptămâni e bine? în același loc.

La început, a fost așa, apoi, după vreo lună de zile, ne-am văzut săptămânal, dar timpul care ne despărțea părea tot prea lung. Nu se întâmpla nimic deosebit, era pur și simplu o cură de tinerețe. Stăteam de vorbă, flecăream, evadam din cotidian.

Nu știu cât timp a trecut până când m-am pomenit că Cristian îmi zice:

— Roxana, nu vreau să mă înțelegi greșit…

— Spune, de ce șovăi? Ce s-a întâmplat?

— Cred că te iubesc, a spus, roșu la față.

— și ce mare secret e ăsta? și eu te iubesc. Mi-ai oferit momente plăcute, ești un prieten bun.

— Nu vreau să fim doar atât.

— și totuși… Am un bărbat, doi copii de-o seamă cu tine. Mai mult nu se poate, înțelegi?

— Fiecare are viața lui. De ce să nu o ai și tu pe a ta? Spui că te simți bine alături de mine? Crezi că mie nu-mi e bine când îmi ești alături?

— Ba da, dar nu… Nu așa.

— Ești o femeie tânără, frumoasă. De ce să nu te bucuri de ceea ce ai?

M-am gândit mult timp la vorbele lui. Chiar așa, de ce să nu trăiesc, de ce să nu mă bucur de ceea ce e în jurul meu? Poate că am pierdut niște ani, mulți și frumoși. Timpul dus nu se mai întoarce, dar ce am în față… De ce să fie la fel de searbăd ca până acum? De ce să știu că mâine, poimâine va fi la fel ca azi?

Când, după îndelungi momente de cumpănă, m-am hotărât să fac o schimbare majoră în viața mea, toți au crezut că am înnebunit.

— Mamă, te simți bine? Ești bolnavă? Mori? Ce se întâmplă? De ce vrei să… s-a mirat fiu-meu.

— Mă simt mai bine ca oricând. Sunt tânără, frumoasă, am viața înainte. și tu să taci! i-am spus lui Matei, care dădea să mă contrazică. știți ce viață am dus alături de tatăl vostru. Nu mai vreau așa… Sunteți alături de mine, bine! Nu mă susțineți, asta e! Merg mai departe.

— Fugi, mamă, de-aici! Cum să nu fim de partea ta? a zis Adina și m-a îmbrățișat. Dar, spune, cine-i Făt-Frumosul care ți-a luat mințile?

Am început să râd.

— Am cunoscut într-adevăr un Făt-Frumos… numai bun pentru tine. Ce păcat că nu l-am întâlnit acum douăzeci și ceva de ani!

— Da, dar atunci nu ne-ai mai fi avut pe noi! a râs Matei.

— Da… Nici Cristian nu era pe vremea aia… Poate taică-său, cine știe?

Bineînțeles că Dan a rămas cu gura căscată când a auzit că vreau să-l părăsesc.

— De ce? De ce acum? Dacă voiai, ai fi putut-o face când erai tânără. Ce te-a apucat acum?

Am vrut să fiu rea și am reușit, cu toate că a fost prea puțin pentru toate aventurile lui.

— Pentru că eu sunt încă tânără și tu nu mai ești…

Am încheiat cel mai lung capitol din viață și mă pregătesc să deschid noi și noi file. Care îmi vor oferi momente plăcute, mai puțin plăcute, oricum, numai serbede nu vor fi.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Urmărește-ne pe Google News