„Transferarea poverilor” Orientului Mijlociu - o cămilă cu trei cocoașe
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cu bună știință, evit deocamdată să intru în toate probabilele consecințe ale punerii în operă a punctului D al noii Strategii de Securitate a SUA. Aștept și Strategia de Apărare, din care Secretarul de Stat al Războiului, Peter Hegseth, ne-a dat, de Moș Nicolae, un „flavour”. (Reamintesc că, în 5 septembrie anul acesta, Donald J. Trump a semnat un ordin executiv prin care Pentagonul a primit „un nume mult mai potrivit”, conform spuselor președintelui, respectiv Departamentul de Război în loc de Departamentul Apărării). Remarc doar că abordarea lui Hegseth, din speech-ul său la Forumul Anual de Apărare, din 6 decembrie, ridică semne de întrebare privitor la familiarizarea sa cu istoria și cu conceptele pe care le vehiculează.
Câteva observații, totuși, de neevitat, asupra noii Strategii de Securitate: tonul pe alocuri exaltat, cu inflexiuni fanfaronarde, cu personalizări inadecvate unui astfel de document. Și un final abrupt, care ne abandonează în Africa, omițând să ne ghideze spre înțelegerea finalităților superioare ale documentului.
Punctul D are un titlu cum nu se poate mai explicit - „Orientul Mijlociu: Transferarea poverilor, construirea păcii”. Corolarul plutește însă în năzuințe pioase: „(…) din fericire, zilele în care în Orientul Mijlociu domina politica externă americană, atât în planificarea pe termen lung, cât și în rutina zilnică, au apus - nu pentru că Orientul Mijlociu nu mai contează, ci pentru că nu mai este factorul de stres constant și sursa potențială de catastrofă iminentă care era odinioară. Mai degrabă, [Orientul Mijlociu] se impune ca un loc de parteneriat, prietenie și investiții - o tendință care ar trebui salutată și încurajată. De fapt, capacitatea președintelui Trump de a uni lumea arabă la Sharm el-Sheikh în căutarea păcii și normalizării va permite Statelor Unite să acorde în sfârșit prioritate intereselor americane”.
Ce-i drept, la Sharm El Sheikh, în 13 octombrie (pe data de 10 octombrie, intrase în vigoare încetarea focului în Gaza) a fost o magnifică celebrare a Pacificatorului Trump. Dar în Orientul Mijlociu, sclipiciul promisiunilor dispare repede. Privitor la „transferarea poverilor”, lucrurile nu sunt deloc într-atât de simple pe cât și le-a imaginat liderul de la Casa Albă, sedus de retoricile ceremonioase.
Problema este - și a fost mereu, doar că nu s-a văzut dindărătul adjectivelor - că liderii țărilor bogate din regiune nu mai sunt dispuși să „semneze cecuri”, fără garanția că le sunt îndeplinite condițiile.
„Nu noi suntem cei care vor semna cecul pentru a reconstrui ceea ce alții au distrus”, a afirmat duminică prim-ministrul Qatarului, șeicul Muhammad bin Abdulrahman bin Jassim Al Thani. „Când vorbim despre Gaza, Israelul a făcut-o una cu pământul”. (Premierul de la Doha nu uită bombardamentele din 20 mai asupra Spitalului Sheikh Hamad bin Khalifa Al Thani, obiectiv inaugurat în 2019, finanțat din subvenția de peste 400 de milioane de dolari alocată în 2012 reconstrucției Fâșiei Gaza. Cum nu uită nici bormardamentul din 2021). A anunțat că țara sa va continua să livreze palestinienilor exclusiv ajutor umanitar.
În timp ce la Doha șeicul Muhammad făcea aceste declarații, la New York, un înalt oficial qatarez (nu i s-a aflat încă numele și rangul) se întâlnea cu șeful Mosad, David Barnea, și Steve Witkoff, într-o trilaterală, prima dintr-o serie de convorbiri ce urmează să se desfășoare la inițiativa Trimisului Special al președintelui Trump în Orientul Mijlociu și Pretutindeni. Mărturisesc că „diplomaţia neconvenţională” - sintagmă invocată cu emfază inclusiv în Strategia de Securitate - mă cam neliniștește când o practică Witkoff (chiar dacă prin Qatar are înfloritoare afaceri imobiliare; le-a avut și pe 9 septembrie, în timp ce Israelul bombarda Doha). Trecerea la etapa a doua a Planului Trump ar fi tema trilateralelor. Mai pe șleau - „transferarea poverilor”.
Cu toate supra-asigurările americane și cu scuzele prezentate de Netanyahu (făcute publice de Trump spre iritarea lui Bibi), Qatarul păstrează încă mari și justificate rezerve în privința unei relații de încredere cu guvernul de extremă-dreapta de la Ierusalim. În ce măsură va fi convins să participe la reconstrucția Gazei - după ce va fi definită această reconstrucție, nu numai feeria Gaz-a-Lago - rămâne de văzut.
Încă Qatarul nu și-a exprimat condițiile, spre deosebire de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. Ultimele două sunt decise să nu „semneze cecuri”, să nu-și ia asupră-le poveri, până când nu vor vedea pavat drumul spre un stat palestinian. Astfel încât, cel puțin pe moment, „transferarea poverilor” e aidoma cămilei cu trei cocoașe.
