Americanii nu pleacă nicăieri. Noi avem treabă în statul român și o tot amânăm

Când, după 45 de ani de dictatură marxist-leninistă securizată prin „doctrina Brejnev” („ieși din front, te călcăm iarăși cu tancurile”), România a profitat de căderea zidului berlinez și s-a integrat (ultima, alături de Bulgaria) în NATO, ca anticameră strategică a UE, prezența militară (sau doar investițională) a SUA în țara noastră a devenit emblema unei siguranțe psihologice vitale. Am fost, până la invadarea rusească a Ucrainei, una dintre națiunile est-europene cele mai pro-americane. Și, în pofida himerelor suveraniste (care rezultă mai curând din frustrări față de statul iliescian, decât din spaime geopolitice) putem fi siguri că am rămas, în imensa noastră majoritate, pe linia acestui sentiment colectiv. 

De fapt, ne-am culcat pe o ureche. Cohortele noastre de politicieni (abonați la coadă, pentru o poză cu orice nou președinte american), ca și diviziile noastre de „analiști” cu limbă de lemn au mizat pe principala trăsătură comportamentală a românilor: să fie bine, ca să nu fie rău și, oricum, merge și așa… Nu e nimic de văzut! Circulați! Asta și pentru că statul, cu faimoasele sale „instituții de forță”, a continuat să vadă societatea civilă (alta decât cea a ierarhiilor militarizate, opace și hrăpărețe) ca pe o masă de indivizi infantili: doar n-o să discutăm cu „populimea” chestiuni strategice! 

Dau un premiu celui care va găsi în succesiv asumatele „strategii de apărare națională” vreun paragraf despre cetățean, drepturile omului, libertate. Te și întrebi cine ar apăra țara în caz de război? Acești cetățeni care, ignorați continuu, au ajuns să nu mai creadă că, dincolo de lozincile patriotarde, instituțiile statului sunt pregătite să sacrifice orice altă prioritate, pentru ca România să rămână un stat independent? 

Tocmai lipsa de comunicare strategică dinspre guvern spre „guvernați” ne-a făcut să supra-reacționăm la orice modificare de agendă americană, să devenim vulnerabili la războiul hibrid rusesc și să ne deprimăm defetist, în loc să acționăm preventiv și în timp real pentru a întări capacitatea defensivă a țării, într-un context de fapt favorabil. Căci războiul Rusiei din Ucraina a avut pe fond consecințe foarte pozitive pentru toți europenii, deci și pentru noi!

În primul rând, marile puteri europene occidentale s-au trezit din letargie și se reînarmează, după ce au făcut orice pentru a scăpa de șantajul energetic orchestrat de Moscova. Pentru prima dată, toată Europa de Est e văzută ca ultim scut contra revizionismului putinist. E loc de investiții uriașe în industria noastră de apărare, cu efecte benefice pe planul transferului de tehnologii și al locurilor de muncă. 

În al doilea rând, rezistența eroică a ucrainenilor a repornit și procesul de extindere a UE, cu impact miraculos asupra destinului (până acum incert) al Republicii Moldova. În fine, NATO însăși s-a revitalizat, paradoxal, tocmai pentru că ezitările imprevizibilului președinte Donald Trump au maturizat strategic statele europene, provocând decizii politice de neimaginat acum un deceniu. 

Abia acum putem să ne coordonăm cu NATO pentru accelerarea programelor de înzestrare (HIMARS, Patriot, F35, drone Bayraktar și MQ-9 Reaper). Abia acum putem aduce Rheinmettal la noi (Mediaș) și avem ocazia de a dezvolta Uzina Mecanică Cugir, Moreni, Aerostar Bacău, IAR Ghimbav etc. Sau putem transforma Centrul de Euro-Atlantic pentru Reziliență (un simplu think-tank sub tutela MAE) într-un veritabil Comandament Național de Apărare Cibernetică. 

Tot acum s-au deschis oportunități excelente pentru a cultiva relații strategice cu aliați secundari ai SUA, fie că e vorba despre Marea Britanie (care își propune să revină în Marea Neagră), Turcia (drone) și Israel (intelligence). Este Ucraina mai puțin dornică de asistență americană? Nicidecum. Și totuși, președintele Zelenski s-a dus la Stockholm și nu doar că a perfectat un contract masiv pentru achiziționarea de avioane Gripen, ci i-a convins pe suedezi să deschidă o fabrică cu acest profil chiar în Ucraina. 

Altfel spus, plecarea celor 800 de militari americani nu trebuie dramatizată (și nu doar pentru că alți 1.000 rămân aici, în infrastructura perfect operațională a bazelor de la M. Kogălniceanu, Cincu, Câmpia Turzii, alături de trupele altor state NATO), ci și pentru că ea nu îngustează nicidecum paleta de opțiuni grație cărora putem deveni, alături de Polonia (sau mai exact, după ea) o verigă realmente solidă a Flancului Estic. E doar o chestiune de voință politică, de inteligență națională adevărată și de schimbare a regulilor în relația dintre celebrul „sistem” (care necesită urgente reforme) și poporul român. 

Securitatea euroatlantică rămâne indivizibilă: asta mă face să fiu sigur că America e prima care le pretinde europenilor să devină mai autonomi strategic, fără să-i întoarcă spatele… Problema noastră e strict locală: ne tot sabotăm prin meschine jocuri politicianiste (vedeți „interpretarea” lui Grindeanu la simplul anunț al numirii ca vicepremier a Oanei Gheorghiu), invocăm eternul „drob de sare” și cochetăm cu defetismul mioritic, deși avem sub ochi șansa chiar istorică de a sări, strategic vorbind, de la clasa zero, direct la bacalaureat. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.