”DNA a desființat Petrolul!”. Înaintea meciului Rapid Mizil - Petrolul, din Cupă, Florea Nițu, fost președinte la Steaua Mizil, vorbește savuros de fotbalul de odinioară și de cel de azi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Florea Nițu: ”Meciul cu Știința, de acum 32 de ani, apogeul Mizilului! Arbitrul Dinescu ne-a scos mingea din poartă de două ori”
Cuprins:
- Două decenii de la ultimul meci televizat. ”Ne-au acuzat că facem blat cu Târgoviște”
- ”Nu era frigider în vestiarul arbitrilor, dar protocolul era drăguț. Îl știu și unii ziariști”
- ”Ca să ne revenim din comunism, ne trebuie 100 de ani și în fotbal”
- ”Deaconu era mămăligă, mascotă”
- Steaua Mizil - ”Tanzania”, amical în 1977
Două decenii de la ultimul meci televizat. ”Ne-au acuzat că facem blat cu Târgoviște”
”Nu era frigider în vestiarul arbitrilor, dar protocolul era drăguț. Îl știu și unii ziariști”
”Ca să ne revenim din comunism, ne trebuie 100 de ani și în fotbal”
Mizil, de la fostă poștă de cai!Mizilul are o populație de 15.755 locuitori. Localitatea a fost atestată documentar din 1585, sub numele Esteu. În 1591 a fost consemnat ca Istău. Mai târziu, satul s-a aflat în proprietatea lui Constantin Brâncoveanu. În sec. al XVIII-lea a început să funcționeze aici o stație a poștei de cai (”menzil”), de la care provine numele actual al localității. În 1830 a fost declarat oraș.
Steaua Mizil (actuala Rapid Mizil), în Divizia B. De la stânga la dreapta, sus: Costel Lazăr, Nicolae Ruse, Viorel Goia, Ion Cojocaru, Aret Ene, Ion Grigore, Gheorghe Simaciu; mijloc: Constantin Moldoveanu (antrenor), Dănuţ Matei, Gheorghe Greaca, Haralambie, Gheorghe Mîrzea, Vasile Cosarek, Constantin Galeş; jos: Sorin Mihalache, Nicolae Vraciu, Ion Trache, Dumitru Drîndea, Marian Stanciu, Viorel Drăgan, Alexandru Drăgan (sursa: esteu.blogspot.ro)
”Deaconu era mămăligă, mascotă”
Actualul vicepreședinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor, Alexandru Deaconu, a jucat la Steaua Mizil.
”Deaconu era un fel de mascotă! I se spunea ”Mămăligă”. La meciurile mai ușoare de acasă, când aveam 2-3 goluri avans, Sandu intra pe teren în ultimele minute. Antrenorul Sile Aelenei îl scotea la încălzire la fiecare joc, cea mai tare poanta fiind aceea că, la partidele-derby, Deaconu nu mai era trecut pe foaia de joc, dar el nu știa acest lucru. Bifa, obligatoriu, încalzirea. Se întâmpla așa fiindcă sunau șefii cei mari de la Steaua, dar și taică-su, să întrebe dacă odrasla sa a prins lotul de 16. Deaconu zicea că a fost în lot, iar apele se linișteau imediat”.
Steaua Mizil - ”Tanzania”, amical în 1977
În volumul ”Prima dată”, autorul mizilean Cosmin Manolache vorbește despre prima lui experiență pe stadion, care a fost la un meci al celor de la Steaua Mizil cu selecționata Tanzaniei, sau, ”a studenților africani de la IPG Ploiești”.
”Când am ajuns la stadion, a văzut mulți oameni în jurul pistei de atletism. Priveau năuciți fuga bezmetică a echipei noastre printre jucătorii negri. Cînd și cînd strigau:— Salam! Bă, sal-aaam, bă! Ce faci, bă, salame?Ne amuzam de chilomanul făcut dar nu înțelegeam totuși care era treaba cu salamul. Ce căutau negrii ăia acolo? Cei mai amuzați erau țigănușii, veniți o droaie să vadă minunea:— Dita lo, ce negri-s ăștia! Prala, ’s-d-ăia adevărații!Păreau fericiți. Și-au început să strige și ei:— Sa-laaaa-me! Hai cu salamu’, mingelosule!În mintea noastră, a copiilor legăturile dintre cuvinte se formau într-un fel straniu. Nu îmi închipuiam cum se puteau asocia un negru și un salam. Poate așa cum reținea un nene la televizor o sută de cuvinte, fără să le schimbe ordinea. Trebuia să aibă el o șmecherie. Așa și ăștia cu salamul și cu negrii. Am tot întrebat în stînga și-n dreapta:— Nenea, de ce strigați salam? — dar ei rîdeau.Pînă cînd unul n-a avut ce să facă și-a zis-o:— Că-s negri ca p...la calului, mă, d-aia!
Se uitau la mine și simțeau că aș mai avea o întrebare de pus. Aha, ăsta micu’ încă nu e lămurit, ceva de genul. Asta era: salam și aia de cal. În fine, era un scurtcircuit, dar totul era posibil. Oameniimari le știu mai bine. Și, chiar așa, păreau să înțeleagă cu toții chestia asta cu salamul de cal sau ce era de fapt. Ai noștri, mizileni români și mizileni țigani, toți suțineau Rapidul local și continuau să strige de pe margine „Salam! Salam!”. Ne-am tot învîrtit noi în jurul terenului și la un moment dat, cînd am ajuns la o ridicătură de pămînt, unde urma să se ridice o tribună, am dat de mai mulți negri. Aveau și ei suporteri, strigau și ei în limba lor necunoscută. Părea că nu mai sîntem în Mizil, în România. La un moment dat am observat cu toții că unul dintre negrii aceia de pe dîmbul de pămînt tot vorbea la un aparat, ca un comentator sportiv. Era clar, meciul de la Mizil era transmis în țara lor. Africa știa că existăm și noi, mizilenii, pe-aici, pe undeva. Atunci am transpirat abundent. Aveam emoții și-am început să strig:
— Mi-zil! Mi-zil!Mizilul nu mai era orășelul mic pe care-l știam, redus la cele cîteva blocuri din cartierul unde locuiam. Era un loc de pe glob, ca atîtea altele, așa cum văzusem în dicționarul cu ilustrații, la care chiar în clipele alea niște micuți africani se gîndeau lîngă un aparat de radio întrebîndu-se cum e locul ăla unde joacă ai lor. Eram fericit să știu că odată cu acel meci Mizilul exista și pentru ei, scrie autorul, care notează că africanii au bătut cu 4-2.
