Veşti sumbre. Cerând o consistentă suplimentare a fondului de şomaj, ministrul muncii, Marian Sârbu, a apreciat că în 2009 numărul concediaţilor va ajunge la 800.000, mult peste 500.000, cât se prevăzuse de curând. Dar mai puţin de milionul de şomeri pe care-l avansează alţi economişti şi la care se vor adăuga emigranţii ce se vor întoarce acasă, rămaşi fără job în vest. Efectele, în cascadă. Statul va cheltui sume exorbitante pentru indemnizaţiile şomerilor. Încasările la buget scad constant, prin falimentarea IMM-urilor. Banii pentru ajutoare trebuie scoşi din altă parte, cel mai probabil de la investiţii. Ceea ce va agrava situaţia economică. La o lună de la adoptare, Bugetul naţional e deja caduc, iar resursele semnificative i se tot diminuează. Executivul încă ezită să vorbească deschis despre dimensiunea reală şi evoluţia recesiunii, iar mişcările sociale se amplifică.
Evaluările FMI şi ale Comisiei Europene sunt pesimiste. Acordul cu FMI, prezentat de Boc ca “preventiv”, e de fapt unul de avarie. Doar celălalt co-preşedinte al Coaliţiei, Geoană, care-şi schimbă percepţia de la o zi la alta, mai socoteşte că “s-au creat premisele relansării economice”. Când recesiunea abia a început. Investiţiile în infrastructură ar fi o soluţie de ocupare a forţei de muncă. Dacă ar fi fost clar stabilite şi pregătite. Deocamdată, nu sunt decât în declaraţiile oficiale. Şi în studii de prefezabilitate şi fezabilitate, care, costând zeci şi zeci de milioane de euro, sunt aruncate la coş. Şantierele încă nu apar. Iar fondurile bugetare se împuţinează.
Rămâne de văzut dacă Acordul FMI, dirijat mai ales spre acţiuni pasive, cum ar fi intervenţii ale BNR spre a apăra leul, va avea, dincolo de aspre constrângeri bugetare şi sociale, efecte pozitive. Totuşi, cele 19 miliarde de euro se vor epuiza. Şi atunci?! Nu cumva un împrumut de stat masiv, contractat de pe piaţa bancară liberă, fie şi cu o dobândă mai mare şi destinat, într-o gestiune profesionistă şi corectă, investiţiilor în infrastructură ar fi fost de preferat?