“Scutierii m-au scos de sub o ploaie de pietre”

Doamna de fier a fotbalului nostru a luat drumul acestui sport de nevoie, in urma achizitiei unei antreprize mehedintene de constructii, cand ea si sotul ei, Trandafir Giuca, s-au trezit in 2000 cu echipa Building Vanju-Mare in “curtea” afacerilor lor. Mihaela a inceput sa se ocupe de echipa mai intai din pura curiozitate, care, apoi, s-a transformat intr-o adevarata pasiune. Pasiunea avea sa dea rezultate, asa ca in trei ani a strabatut cu echipa trei divizii ale esalonului fotbalistic autohton (D, C, B). Sub conducerea Mihaelei, Building Vanju-Mare a devenit cea mai mediatizata echipa din divizia secunda si are sanse reale de a intra in primul esalon fotbalistic. Mihaela nu este amatoare de seminte, se jura ca nu injura, nu tipa bezmetic “pierduta” prin galerii de sustinatori si nu-i plac manelele. Dar nu i-a scapat nici un meci de fotbal pe care l-au avut de sustinut cele sase echipe (5 echipe de juniori si cea de divizie B) pentru care cuvantul ei este lege. Partide pe care le traieste la maximum, caci fumeaza excesiv. “Stresul se manifesta la capacitate maxima”, isi scuza ea viciul. “Echipa imi ocupa tot timpul meu liber. Chiulesc zilnic de la munca sa trag cu ochiul la antrenamente”, ne spune Mihaela. De fapt, weekend-urile si le planifica in functie de etape, caci, ploua, ninge, bate vantul ori are treaba, ea se afla alaturi de echipe, la antrenamente, acasa ori in deplasari. “Fiecaruia i-as fi putut deveni mama”, ne asigura ea si se refera la cei aproape 100 de jucatori ai clubului pe care, pe marea lor majoritate, ii cunoaste dupa nume. Exista un singur jucator a carui varsta face abstractie de la cele declarate de Mihaela. Asta pentru ca are 35 de ani, iar Mihaela 44. “Nu e usor sa lucrezi cu fotbalistii. Era si normal ca la inceput baietii sa nu aiba incredere intr-o femeie”, marturiseste Mihaela. “Insa si-au dat seama ca omul sfinteste locul, nu sexul acestuia. Acum suntem intr-o mare familie. S-au invatat sa nu mai injure, cel putin in prezenta mea. Dupa meciuri se intampla sa stam la o “bere”. Stiu tot ce trebuie sa stiu despre fiecare, cunosc problemele lor, imi fac confesiuni. Despre viata lor extra sportiva stiu atat cat trebuie sa stiu. De aceea nu m-a interesat “filarea” unora care exagereaza cu excesele. Pot spune ca avem o viata relaxata si ca baietii nu se ascund de mine”. Ca presedinte a intrat de multe ori in vestiarele jucatorilor, insa dupa ce acestia au fost anuntati in prealabil cu simpaticul semnal ce-i face sa isi verifice tinuta vestimentara: “Atentie, intra doamna!”. E bine stiut faptul ca lumea fotbalistica nu este o organizatie academica, adevar pe care l-a simtit pe propria-i piele, pe cand a trecut prin aventurile numite Diviziile D si C, in urma carora s-a ales cu experiente berechet, unele nedemne pentru o femeie. “Mai ales in “D”, unde zici ca se filmeaza mereu “Cascadorii Rasului”. Am avut sansa ca scutierii sa ma scoata, impreuna cu fotbalistii mei, de sub o ploaie de pietre. Arbitrii n-au avut noroc, au fost loviti. Despre injuraturi si alintaturi nici nu incape vorba. Am auzit atat de multe incat as putea sa scot un dictionar cu expresii fotbalistice”. Desi ai zice ca nimic nu o poate enerva, s-a intamplat sa ajunga o data in fata comisiei de disciplina. “Din vina unui arbitru care a omorat psihic un stadion plin ochi. Nu l-am injurat, caci nu-mi sta in caracter, doar i-am cerut un raspuns. Am foapendata pret de doua etape”. Doamna presedinte a capatat drag de cateva superstitii ale fotbalistilor, lucru ce i se trage de la timpul petrecut alaturi de acestia. “La meciuri iau aceeasi geanta, acelasi tricou norocos. Daca nu-mi iese meciul il abandonez repejor. De asemenea, inaintea fiecarui meci, autobuzul cu care calatorim nu trebuie sa dea niciodata in marsarier. Manevrele trebuie facute astfel incat sa nu se intample acest lucru, ca altfel e prapad. Se duce moralul trupei”, spune razand singura femeie ce are acces in autocarul echipei.