"Dacă aș fi eu la guvern" | Liber la cuvânt
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În anii ’90, dacă nu erai protestatar, mitingist, frizai ridicolul. Cel puţin în Bucureşti erai considerat fraierul-fraierilor, cel mai prost din şcoală. Ultima găină din aprozar, cum spun şmecherii. Era firesc să fii împotriva lui Ion Iliescu, emanatul care ne furase Revoluţia. Să continui lupta, să încerci să-i dai jos pe neocomunişti. Vremurile s-au schimbat, pentru că şi România s-a aşezat, s-a mai potolit. Nu mai pun la socoteală faptul că românul nu este amator de mari tulburări sociale. Dimpotrivă! În 2011, publicaţia americană Time a ales ca trofeul “Persoana anului“ să nu fie acordat unui singur individ, ci milioanelor de protestatari din întreaga lume.
România e şi ea lovită de proteste. Nemulţumirile sunt mari, iar acestea trebuie să-şi găsească o supapă. Un mod de descărcare. Din acest punct de vedere, demonstraţiile sunt cât se poate de benefice. Nu mai zic că sunt legale, într-un sistem democratic.
Un citat din Rădulescu-Motru privind psihologia noastră cred că este lămuritor: “Românul este pasionat pentru politică. Pentru el, politica este ca o baghetă magică, prin care totul se poate transforma; fericirea neamului întreg, ca şi fericirea sa personală pot fi aduse prin politică. “Dacă aş fi eu la Guvern”, “Dacă aş face eu legea”, cum s-ar mai îndrepta lucrurile! Pentru români, lucrurile nu se pot îndrepta decât prin lege. Fiecare dintre noi are ca supremă ambiţie să realizeze cel puţin o lege. Activitatea sa proprie nu este să ştie să o dirijeze cum trebuie; dar fiecare totuşi vrea să facă o lege prin care să dirijeze activitatea tuturor. Toţi aşteaptă mântuirea de la acţiunea poporului întreg. “Iată ce trebuie să facem noi, românii”; “Iată cum este mai bine pentru neamul nostru“; şi niciodată: “Iată ce trebuie să fac eu, Ion sau Gheorghe“, “Iată ce este bine pentru activitatea mea”. Ăştia suntem!
