Depăşind prin accese de indecenţă, chiar violenţă (verbală, deocamdată), limitele comportamentului admis celui mai înalt demnitar al ţării, Traian Băsescu încearcă să-şi recupereze sifleea de şef de echipaj, pierdută cât a stat ascuns o săptămână la Cotroceni. S-a interesat de calamităţi abia când deja muriseră peste 20 de oameni, Comisia Europeană păstrase un moment de reculegere, iar preşedinţi ca Sarkozy ne transmiseseră mesaje de compasiune.
Admit, cum se susţine, că Băsescu a evitat de frică să se ducă printre sinistraţi. Vremea “băilor de mulţime”, când “iubea enorm poporul român”, a trecut lăsând loc atitudinii furioase a celui care, văzându- şi al doilea mandat în căruţă, “nu-l mai interesează nimic”, decât să i se supună orbeşte toată lumea. Indiferent de consecinţe.
După ce, din motive electorale, a ascuns împreună cu Guvernul realităţile crizei şi a contractat un împrumut FMI împovărător (se discută acum de al doilea), a vrut să impună şi a izbutit parţial un program de austeritate ucigător. Parlamentul, ajuns o simplă unealtă a sa, a început însă să aibă reacţii adverse. Chiar în PD-L sunt defetisme. Electoratul, într- o mare proporţie, îl repudiază.
Prea uns cu alifii ca să nu vadă că se prăbuşeşte rapid, Băsescu are manifestări de furie contra principalilor oponenţi: cetăţenii (“mincinoşi”, “să-şi bage minţile-n cap”, “ţaţe”), mass-media (“factor de vulnerabilitate pentru ţară”) şi chiar patronatele. Evident, nu-şi găseşte nici o culpă. Rămâne singur, ţâfnos, doar cu SPP-ul.