Nu de mult, Traian Băsescu a ricanat iarăşi împotriva presei, învinovăţind-o că bate câmpii când vorbeşte despre disoluţia instituţiilor statului răspunzătoare de apărarea ordinii şi liniştei publice. Din grădina Cotroceniului sau din coloana oficială cu 6-7 maşini (la vedere) şi cu zeci de SPP-işti, ori ascultând rapoartele şi asigurările şefilor de pe la Interne, Parchet sau Justiţie, s-ar putea într-adevăr conchide că “situaţia e sub control”. Populaţia nu trăieşte însă sub un clopot de sticlă, nu are parte de o plasă de protecţie prin care să nu treacă nici musca.
Nu presa a apăsat pe trăgaci la Braşov, unul din oraşele care colcăie de infractori aflaţi, chipurile, sub urmărire şi nu presa se câcâie în rezolvarea acestui act tip Chicago ’30, scotocind după suspecţi de serviciu. Nu presa a lăsat mari localităţi (Craiova, Constanţa) pe mâna clanurilor. Nu presa, până şi atunci când câte un interlop mai e deranjat şi anchetat, scrie rechizitorii tâmpite, facilitând eliberarea lor pentru vicii de procedură. Nu presa învoieşte din puşcării gangsteri, lăsând să putrezească acolo găinari mărunţi ori babe buimace. Nu presa desenează cu creioane colorate hărţi fălindu-se că ştie cum şi-au împărţit clanurile zonele de influenţă, de tâlhărit şi de şantaj, ca-n Bucureşti, sau leagă cumetrii şi face chefuri cu şefi de bande. Nu presa a pierdut an de an teren în confruntarea cu criminalitatea organizată, asistând abulică la transformarea “inofensivelor” găşti de şmecheri de cartier din anii ’90 în reţele de infractori periculoşi, organizate aproape paramilitar. Şi nu presa cumpără dulapuri pentru că nu mai are unde înghesui dosarele nerezolvate. Fără a mai aminti de cazurile nici barem înregistrate.
România are o instituţie numită CSAT. Şeful statului, Traian Băsescu, premierul Emil Boc, preşedintele Senatului, Mircea Geoană, alţi înalţi oficiali plătiţi de contribuabili, inclusiv de victimele unei infracţionalităţi mereu mai agresive, dezbat acolo cum e cu Irakul, cu Afganistanul, cu avioanele F16. Siguranţa internă, a cetăţeanului, o fi prea neînsemnată spre a fi abordată până nu e prea târziu?