Nimeni nu ştie cu certitudine, nici la ora actuală, ce e cu adevărat deochiul, dar păreri au avut mulţi de-a lungul a două mii de ani. Ba că e un transfer de energii de la un om rău către cel bun, ba că e un act de magie sau o lucrătură asupra undelor cerebrale... Ce este cert e că o stare de leşin şi greaţă sau o durere de cap greu de suportat, toate apărute ca din senin, sunt puse imediat pe seama unui deochi. Şi atunci intervin bunicile pricepute, care, apucându- te de o mână, încep a şopti lucruri imposibil de înţeles, un ritual care la final se termină fie cu “stuchirea” de trei ori a răului, fie cu un căscat intens, semn că deochiul s-a confirmat. Mai apoi, conform credinţei populare, fiindcă deja ai căzut victimă o dată unui pizmaş, nu trebuie să mai ieşi din casă fără un obiect care să te protejeze. Preoţii au şi ei o “reţetă” pentru vindecarea de deochi. Spre deosebire de obiceiul bătrânilor, care folosesc descântece speciale, reprezentanţii Bisericii susţin că o rugăciune, precum “Tatăl nostru”, ar fi soluţia cea mai bună.
În Orient există amulete împotriva acestor «farmece»
Nu de puţine ori vezi pe stradă sau în parc mămici plimbându- şi copilaşii, care poartă la mânuţe un fir de aţă roşie sau o brăţară de aceeaşi culoare, pentru a fi protejaţi de privirile “toxice”. În fapt, există mai multe obiecte care, purtate, ne protejează, zice-se, de deochi. Spre exemplu, un căţel de usturoi, o crenguţă de busuioc, un obiect din aur sau lenjeria intimă pusă pe dos sunt câteva din cele mai populare “talismane”. În Orientul Mijlociu, cel mai popular talisman antideochi este cel de forma unui ochi, a cărui privire nemişcată ar contracara, se crede, efectele unei priviri nefaste aruncate de o persoană. În Turcia, aceste amulete, confecţionate tradiţional din sticlă albă şi albastră sau ceramică, sunt numite nazar boncugu şi se întâlnesc la tot pasul, fiind bestseller în rândul turiştilor amatori de suvenire. Acolo sunt purtate de oameni şi de animale domestice, sunt agăţate în maşini, sunt pictate până şi pe avioanele comerciale. Tot în Orientul Mijlociu este extrem de populară amuleta hamsa - numită de musulmani Mâna Fatimei (Fatima - fiica profetului Mahomed), iar de evrei, Mâna lui Miriam (Miriam - sora profeţilor Moise şi Aaron). Amuleta reprezintă o mână deschisă, având în palmă un ochi.
Se spune că mulţi se nasc cu darul deochiului. Superstiţia populară atribuie acest “dar” mai cu seamă oamenilor invidioşi şi persoanelor cu ochi verzi ori albaştri - conform specialiştilor, acestea sunt concepţii rasiste prezente în rândul populaţiilor mediteraneene, la care predomină ochii de culoare închisă; “străinul”, demascat prin însăşi înfăţişarea sa diferită de a populaţiei locale, era privit oricum cu suspiciune, ca un potenţial duşman. Un pericol îl constituie şi femeile fără copii: într-o vreme când a avea copii era ceva firesc, iar a nu avea era considerat o pedeapsă, se credea că femeile “sterpe” puteau, din invidie faţă de familiile cu copii, să-i deoache pe membrii acestora.
În folclorul românesc există nenumărate descântece, care diferă de la o zonă la alta. De obicei, ritualul constă în “stingerea cărbunilor sau chibriturilor”, în timpul rostirii descântecului. Iată câteva moduri în care, susţin bătrânii, poţi alunga deochiul.
1. Într-un vas cu apă neîncepută se aruncă 3, 6 sau 9 cărbuni/chibrituri aprinse şi se spune:
“Sting toate strigările,
Toate pociturile,
Cum se sting tăciunii,
Să se stingă deochiul.
Toate căscaturile,
Toate uităturile,
Sting ochii cei răi din cale
Şi gurile cele rele
Să n-aibă la ce se uita,
Să n-aibă la ce striga,
Să treacă de grija lui... (numele de botez al persoanei deocheate).”
2. Se ia un vas cu apă curată și, aruncând cărbuni până la nouă, se spune:
“Doi ochi răi te-or strâcat
Și nouă sfinți te-or vindecat.
Doi ochi răi te-or strâcat
Și opt sfinți te-or vindecat (...)”.
Dacă unul sau doi dintre cărbunii aceia se așază pe fundul
vasului, atunci bolnavul a fost deocheat. Ca să se vindece, trebuie să bea de nouă ori puțină apă, din aceea peste care s-a descântat, apoi să se spele la subsuori, cap, abdomen, încheieturi, ochi și pe față. Mai mult, cu apa care rămâne se ung balamalele ușii.
3. Aruncând nouă cărbuni în apă (numărând de la 9 la
1), se spune:
“S-o luat Mărie pă cărare,
Pă drumul cel mare,
S-o-ntâlnit cu deochetor, cu
deochetoare,
Cu moroi, cu moroaie,
Cu strâgoi, cu strâgoaie.
Fugi, deochi,
Dintre ochi,
Mărie să rămână curată,
Luminată,
Ca argintu’ strecurat.”
4. Descântecul se face cu un pahar de apă neîncepută (apă luată imediat după miezul nopţii) şi trei cărbuni aprinşi. În lipsa cărbunilor, se pot folosi nouă beţe de chibrit, în grupe de câte trei. Se ia un cuţit şi se face semnul crucii pe paharul cu apă. Se spune de trei ori descântecul următor, iar după fiecare, se aprind cele trei beţe de chibrit, care apoi se sting în apă. Cel care a fost deocheat ia trei înghiţituri de apă, iar restul se pune la rădăcina unei plante.
“Fugi deochi dintre ochi,
Dintre gene şi sprâncene,
Din faţă, din corp şi mână,
Din picioare, maţe şi oase,
Duceţi-vă peste nouă mări şi
nouă ţări,
Că acolo vă aşteaptă
Nouă fete de împărat
Cu mese întinse
Şi cu fripturi aprinse,
Şi când s-o deochea mâţa şi câinele
Atunci să se mai deoache... (numele),
Atunci şi nici atunci.”