Epopeea a 45 de muncitori arabi care construiesc un drum în Mărginimea Sibiului: “Go magazin and take ciment”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Muncitorii egipteni și tunisieni care au fost abandonați de un patron iordanian într-o vilă de la marginea Sibiului, după ce nu au fost plătiți mai multe luni, s-au angajat la alt patron din județ. După ce s-au izbit din plin de birocrația românească și au ajuns să se lupte în instanță ca să-și recupereze banii restanți, cei 45 de arabi sunt bucuroși că au în sfârșit cu ce să-și plătească pâinea. “I love Romania”, exclamă unul dintre ei.
Un drum comunal se desprinde ca un ghimpe din bucata de asfalt care leagă Sibiul de Agnita. Șerpuiește câțiva kilometri printre dealurile proaspăt cosite de la umbra munților. Iar apoi se oprește, la fel de brusc cum a-nceput. La capăt de drum e Vurpăr, de unde mașinile se întorc pe unde au venit, căci asfaltul nu s-a încumetat să meargă mai departe.
Aici, toate drumurile se sfârșesc, așa că 45 de muncitori egipteni și tunisieni s-au pus pe construit altele, ca să-și găsească ieșirea din fundătură. Căldura înăbușitoare i-a alungat în case pe ardeleni. Și acum, pe lângă vechile case săsești, nu se mai aud decât vorbe-n arabă ori franceză.
Raafat Mahmoud El-Saeed Ayyad se plimbă prin soarele dogoritor și ridică vocea la cei care stau sprijiniți de lopată, în loc să toarne de zor bucată cu bucată din canalul de scurgere care va însoți noul drum comunal din Vurpăr.
“Sunt obișnuit să muncesc la 50 de grade din Arabia Saudită. Temperatura asta e tocmai potrivită pentru noi”, spune pe-o voce animată Raafat, egipteanul care-n ultimele trei luni a fost vocea suferinței celor 45 de muncitori arabi, abandonați de fostul patron într-o vilă de la marginea Sibiului și forțați să supraviețuiască din donații de la Crucea Roșie.
Se îngrămădesc unii-n alții ca să intre cât mai mulți într-un cadru și zâmbesc cu gura până la urechi.
“Sunt fericit. Este bine. Acum muncesc pentru ce mănânc și nu mai am nevoie de ajutorul nimănui ca să supraviețuiesc. Muncesc. Am salariul meu. Am permisul meu. Am tot ce-mi trebuie”, ne explică Raafat atât zâmbetul său, cât și al celorlalți muncitori străini, care-n ultimele luni au trăit experiența România, pe care Libertatea a relatat-o pe larg.
Pierduți în birocrația românească
Mai întâi au rămas fără bani în buzunare, după ce firma care i-a adus în țară pentru a-i subcontracta pe șantiere nu i-a plătit cu lunile. Patronul, un afacerist iordanian, i-a abandonat într-o vilă cu restanțe la chirie de la marginea Sibiului. Și deși au reușit să deslușească un drum prin încurcata birocrație, s-au trezit într-un joc de ping-pong între instituții. De disperare, au intrat în greva foamei.
După multe promisiuni că-și vor recupera salariile, venite inclusiv de la conducerea Ministerului Muncii, au fost sfătuiți să-și caute dreptatea în instanță, acolo unde lucrurile merg greu. Tot ce a reușit să facă ITM-ul a fost să amendeze firma patronului Arafat Mohd Ghaleb Mohd Abdel Rahim, cu 8.500 de lei.
Dacă tot nu-i nicio lege în țara asta, atunci putem să mergem și noi peste Arafat. Că nouă ne mor familiile de foame, iar autoritățile voastre nu ne răspund.Raafat Mahmoud El-Saeed Ayyad, fost angajat al Tayba Europe SRL
“Au un salariu și au o hârtie de la Imigrări. E bine”
După atâta amar îndurat, muncitorii arabi par fericiți cu lucrurile simple pe care le au, de la siguranța unui loc de muncă pentru următorii doi ani la cazarea modestă din Vurpăr.
“Am început munca acum trei săptămâni. Prima oară am muncit toți 45, dar săptămâna trecută, nouă oameni au plecat pe un alt șantier al Trans Grup Agapia. Toți oamenii sunt fericiți, căci au un salariu și au o hârtie de la Imigrări. E bine”, spune Raafat, iar un coleg egiptean îl completează de pe fundul canalului de scurgere cu: “I love Romania”.
Go magazin and take ciment. People need cimentRaafat Mahmoud Al-Saeed Ryyad
La volanul excavatorului e Florin, singurul român de pe șantierul din Vurpăr. Zâmbește și el când îi vede pe colegii egipteni și tunisieni hlizându-se în poze.
Raafat e presat de timp, vrea să termine lucrarea cât mai repede și e cu ochii pe oamenii lui, căci nu vrea să-i vadă stând degeaba la umbră. “Am venit aici să muncim”.
Și aici, pentru prima dată, au fost primiți de săteni cu cafea și ceai. Ultimul dar, o cutie cu bomboane de ciocolată, a venit de la un vecin veteran. În fața casei sale, muncitorii au ajuns recent cu canalul de colectare. Raafat așteaptă să toarne și trotuarul, iar apoi să vadă cum drumul asfaltat se lungește până la ultimele case din Vurpăr.
