Cum resimt criza coronavirusului Cristina şi Ionuţ, oameni fără adăpost şi fără acces la îngrijire medicală. Când Gara de Nord e gară pentru doi
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Iată povestea a doi pacienţi pe care nu-şi bate nimeni capul să-i recupereze pentru societate şi pentru viaţă.
Cuprins:
Ironia tristă e că a fost nevoie de o pandemie pentru a-i face pe Cristina şi pe Ionuţ să se simtă în rândul lumii, de vreme ce “acum toţi oamenii sunt cuprinşi de panică”. Iar psihiatrii avertizează despre riscul înmulţirii cazurilor de depresie şi stres posttraumatic, pe fondul carantinei prelungite
Cristina îşi dorea măcar un căţel. Un pechinez mic, cum a văzut în curtea unei prietene. L-ar fi luat, dar deodată i-a dat prin cap un gând că nu poate să-l îngrijească. “Îl luam cu mine, unde? Umbla şi el pe stradă, îl călcau maşinile. Şi nu l-am luat, am strigat la el: Du-te, du-te înapoi! Eu mă port frumos cu animalele, nu le bat, doar le cert”.
Pe Cristina n-o caută nimeni. A fugit de acasă, de mai multe ori. “Nu mă mai întorc niciodată, niciodată, absolut deloc!”. A fost internată la Spitalul de Psihiatrie Bălăceanca, acum multă vreme. Nu-şi aminteşte nici când, nici cât a stat acolo.
După ce a fost externată, a bătut străzile din Bucureşti. S-a cuibărit, de câteva luni, la Gara de Nord. Are 31 de ani şi nici un act, toate le-a lăsat în casa părinţilor. Spune că mama ei bea mult şi se poartă urât cu ea, şi tatăl ei vitreg, la fel. Au stat în Colentina, acum s-au mutat la ţară, la Căciulaţi.
Cristina nu are acces la nici un fel de tratament pentru boala psihică de care suferă. Trăieşte cu frică de orice, o umbră ghemuită în umbra mişcătoare a trenurilor. Acum cutreieră împreună cu Ionuţ, care e de vreo zece ani rezident fără acte al gării.
Ionuţ e un pic mai tânăr ca ea, are 29 de ani. A crescut la casa de copii din Sibiu. Acum mulţi ani, a cerut ajutorul unei televiziuni, să-şi caute mama. A găsit-o, “se prostituează şi se droghează”. De atunci, nu mai ştie nimic de ea, “probabil trăieşte”.
Romeo şi Julieta, scena fast-food-ului
Lui Ionuţ i-a fost destul de uşor să o impresioneze pe Cristina. Cunoaşte o mulţime de lucruri: cum să faci rost de mâncarea rămasă de la fast-food-urile din gară, ce asociaţii caritabile împart hrană, unde şi la ce oră.
Avea şi un fel de job, ca debarasator la un restaurant. E plătit în natură: cina şi permisiunea de a dormi în debara. Restaurantul s-a închis, din pricina epidemiei, iar Ionuţ se uită nostalgic la scaunele întoarse pe mese, “aici lucram eu”.
El are zece clase, se exprimă foarte grijuliu, măsurat, cu vorbe noi, prinse din zbor de la vreun televizor. Pentru Cristina, care are numai opt clase, Ionuţ e principala sursă de informaţii. De pildă, Cristina nu ştie prea multe despre Covid-19. Ionuţ însă a aflat că “poţi să ai virusul fără să ştii că-l ai, îţi poţi da seama doar dacă măsori temperatura febrei”.
Ionuţ suferă de epilepsie, combinată cu depresie cronică. Nu primeşte indemnizaţie de boală. Nu i-a spus nimeni că ar avea dreptul. De îngrijire medicală are parte doar în caz de urgenţă. Doar dacă face o criză şi cade pe stradă. “Atunci mă trezesc la spital”.
A fost internat şi după tentative de sinucidere, ultima, acum câteva luni. L-a părăsit iubita. L-a lăsat pentru unul care tocmai ieşise din închisoare. „Şi nu atât de ea mă ataşasem, mă ataşasem de copiii ei, are trei, cel mai mic plângea după mine. Puteam să-i văd doar de la distanţă, pe stradă”.
Ce-şi doreşte Ionuţ e să poată dormi. Îi roagă pe doctori să-i prescrie şi medicamente de somn, visează la “reţeta verde”, dar medicii nu se lasă înduplecaţi. “Spun că n-au reţete din alea, că le-au terminat”. Ia vreo şase tipuri de pastile, încearcă să se ţină de tratament.
Călătorind de la un peron la altul
Plimbându-se sub cupola gării, Cristina şi Ionuţ par nişte călători oarecare. Nişte oameni aflaţi temporar pe drumuri. Ea poartă pantaloni de trening şi o geacă de munte, puţin cam mare pentru statura ei copil. El e în haine de primăvară: o jachetă neagră, din imitaţie de piele, peste o cămaşă bleumarin, blugi şi adidaşi. Ţine să fie prezentabil. “Unii care stau cu familia sunt mai prost îmbrăcaţi decât unii care stau pe stradă”.
Într-o punguţă de plastic, Cristina poartă încărcătoarele şi bateriile telefoanelor. Iar ăsta e singurul lor bagaj. Un cerşetor cu barbă şi geantă de voiaj îi cere lui Ionuţ un ban, e refuzat politicos, “dacă aş avea, ţi-aş da, sunt la fel ca tine”. Cerşetorul bate în retragere, neîncrezător.
De când cu epidemia de coronavirus, “acum toţi oamenii au intrat în panică şi sunt terminaţi… “, observă Ionuţ. “Nu putem să zicem că nu ne e frică, n-ai de unde să ştii”. Nici el, nici Cristina nu-şi amintesc să se fi îmbolnăvit vreodată de gripă sau de altceva. “Niciodată, absolut deloc”, spune Cristina, scuturând din cap. “Eu îi zic să mergem la mamă-sa, să-şi ia actele, măi, fată. Dacă, Doamne fereşte, cazi pe stradă, poliţia, ambulanţa nu ştie de tine”.
În jurul lor, gara s-a pustiit de la o zi la alta. Au rămas jandarmii, poliţişti şi paznicii, măturătorii şi impiegaţii. Tot mai puţini oameni coboară şi urcă din trenuri, tot mai puţini şi tot mai grăbiţi, să se ducă repede şi să se ascundă în case.
Cristina şi Ionuţ nu mai sunt singurii pentru care frica e omniprezentă. Trăiesc cu frica, dorm cu frica, dacă adorm, se trezesc, mănâncă şi îşi fac planuri cu frica. Frica sub toate formele ei, identificate de specialişti: descurajare, demotivare, anxietate, grijă, nelinişte, nesiguranţă, panică. Incertitudine.
Societatea Română de Psihiatrie şi Psihoterapie avertiza că pandemia riscă să afectete psihic întreaga societate şi vorbea despre “un proces de egalizare în faţa unui inamic nevăzut“: “Acest inamic generează multă incertitudine şi poate această incertitudine este cea mai dificilă parte a acestei pandemii”.
Pentru Cristina şi Ionuţ, frica de coronavirus nu e decât o frică în plus. Stau în bătaia vântului de martie şi se uită cu ochii lor mereu obosiţi la trenuri, la roirea monotonă a lumii din necunoscut spre necunoscut.
Drumuri mai lungi până la o masă caldă
Cristina nu a fost niciodată cu trenul. La Căciulaţi, unde stau părinţii ei, ajunge cu microbuzul. “Dar nu vreau să mă mai duc acolo, asbolut deloc”. Ionuţ îşi aminteşte cum a fugit o dată, din centrul de plasament, cu alţi băieţi, s-au urcat în trenul Bucureşti – Timişoara. “Nu ne-am dat seama că e atât de departe”. S-au speriat, dar le-a şi plăcut, a fost o aventură.
După restricţiile impuse de pandemie, e tot mai greu să faci rost de mâncare. Ionuţ o ia pe Cristina după el, că “eu ştiu, ea nu ştie”, şi umblă prin tot Bucureştiul, prin locurile unde se dădea înainte o masă caldă pentru oameni fără adăpost. La mânăstiri, la asociaţii.
Cristina şi-ar dori un copil, Ionuţ o lămureşte că n-au unde să-l crească. Raţionamentul lui e fără cusur, Cristina îl ascultă, numai ea ştie pentru a câta oară, cu capul plecat: “Şi dacă, să zicem, găseşti o casă părăsită şi stai cu copilul acolo, tot trebuie pamperşi, lapte, haine. Apoi… Copilul e foarte sensibil, se poate îmbolnăvi… Trebuie să te gândeşti, copilul ăla suferă… Îl dai la grădiniţă, la şcoală… o să îl întrebe învăţătoarea: unde stau părinţii tăi? Într-o casă părăsită. Or să râdă colegii de el, e cam nasol, o să se simtă copilul prost…”
Pentru perioada asta, de criză, Ionuţ se gândeşte să încerce să intre la un centru de noapte, ţinut de primărie. Ar lua-o şi pe Cristina cu el.
Dacă nu e iarnă sau vreme severă, în Bucureşti funcţionează patru asemenea centre pentru adulţi fără adăpost. Au la un loc sub o sută de paturi. Ionuţ a trecut prin două dintre centre, cel de la Odăi şi de la Pallady. Ştie regulile, “să nu intri cu băutură sau alte prostii”.
Cristina, de exemplu, dacă ar avea un câine, n-ar putea intra cu el. Absolut deloc. Ar trebui să-l lase afară, pe stradă, unde i se poate întâmpla orice.
