- Ultimele știri
- Exclusiv
- Criză politică
- Opinii
- Interviuri
- Video
- Libertatea Explică
- Tehnologie
- 5 știri
- Newslettere
- Bine pentru tine
- Știri Verificate by Factual
- Sănătatea ca stil de viață! (P)
- Educatia NEXT (P)
- Economisește inteligent (P)
- Liber la energie (P)
- De luat în vacanță: Wolt (P)
- Inspirație financiară (P)
- De la A la Zero Riscuri (P)
- Alternative fără fum (P)
Bătrânul de la marginea lumii. Mesaj pentru politicieni: „Ce mănânci tu, aşa şi ceilalţi. Noi am fost 14 copii, ce-o mâncat tata, ne-o dat şi nouă, nu că el a mâncat carnea şi noi borşul”
Urmărește Libertatea in Google Discover
Gheorghe Vasile Hogaş are 76 de ani şi trăieşte în Spieşti din Neamţ, un sat în care mai sunt doar trei locuitori. Nu se îndură şi nici n-are de gând să se îndure să plece din casa părintească, de pe pământul moştenit şi de lângă animalele pe care le creşte. „Eu cât am făcut, am făcut bine, iar Dumnezeu mi-o dat viaţă şi speranţă pentru a trăi în continuare”, spune bătrânul care a lucrat în mina de cupru, a ajutat la construirea unei biserici și a crescut trei copii.
Cuprins:
- Satul şters de pe hartă și familia cu 14 copii
- A muncit în mina de cupru şi a ajutat la ridicarea unei biserici
- Copiii plecaţi în Italia, care vin acasă în fiecare an
- „Ce-mi cere corpul, aceea mănânc. Ce-mi cere corpul, aceea beau”
- Icoanele din colţul camerelor, care susţin pereţii de lut
- Crede că „Luca şi nu ştiu mai cum n-are şanse, sub nicio formă”, ca premier
- Ce părere are despre TikTok, junk şi Inteligenţa Artificială
- Ritualul din asfinţit, în care bătrânul îşi cheamă animalele
Satul şters de pe hartă și familia cu 14 copii
„Când va dispărea ultimul ţăran din lume - la toate popoarele, vreau să spun - va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine”, spunea Petre Ţutea. În satul Spieşti din judeţul Neamţ e una dintre marginile acestei lumi. Acolo trăieşte Gheorghe Vasile Hogaş, un bătrân de 76 de ani care nu se vrea să se despartă de pământ, de casa părintească şi de animale.
Parte a comunei Păstrăveni, Spieştiul mai are doar trei locuitori. Doi dintre ei sunt Gheorghe Hogaş şi soţia lui, Elena. Gospodăria lor, de după dealuri, e la şase kilometri de comună, pe-un drum desfundat. De jur-împrejur, sunt câmpuri de culturi răsărite peste fostele gospodării.
În vremea comunismului, aici au fost în jur de 60 de case, potrivit ziarelor vremii. Dar Ceauşescu, care visa să-i vadă pe ţărani la bloc, a cerut sistematizarea satelor, iar Spieştiul, fiind mic, a fost şters de pe hartă. Pe oamenii din sat i-au mutat lângă Spitalul de Copii Deficienţi Nerecuperabili din Păstrăveni. „I-au dus acolo, la grămadă. Dacă nu se întâmpla în ‘89 (Revoluţia - n.r.), noi, comuna Păstrăveni, ajungeam oraş comunal”, spune Gheorghe Hogaş.
L-am găsit, într-o după-amiază blândă de toamnă, stând în faţa porţii lui, pe un buştean, stăpân peste un drum pustiu. Curăţa încet o căpăţână de usturoi, nemaisperând să vadă pe nimeni, căci soţia lui, cu patru ani mai tânără, era la spital, cu o problemă de sănătate. Iar el aştepta să cadă seara, să cheme caprele şi să le mulgă, să-şi mângâie calul şi să vadă soarele cum pică, însângerat, de cealaltă parte a lumii. Singur, fără să se poată dezlipi de casa părintească, pe care tatăl lui a construit-o în 1960.
E născut și crescut în Spieşti. „Noi am avut o casă bătrânească în spate, o stricat-o tata şi o făcut-o pe asta în ‘60. Eu sunt născut în 1950, 22 februarie. Şi am făcut cursurile de 8 clase. După cursuri de 8 clase, m-am dus cu băţul, la oi. La cela, la cela, să iasă o zi de muncă, să iasă un gologan, că noi am fost mulţi. Am fost 14 copii”, spune Gheorghe Hogaş şi-l podideşte plânsul.
Amintirile despre fraţii și despre părinţii care i-au murit de mult sunt mai vii şi mai aproape în inima lui decât ce i s-a întâmplat ieri sau decât știrile pe care le-a auzit la radio, de dimineaţă.
„Mama o fost măritată şi i-o plecat bărbatu’ în război, în ‘44”, povesteşte bătrânul, printre lacrimi. „Tata o fost căsătorit cu o femeie de aici, de la Davideni. N-o avut înţelegere, mă rog, una-alta, ce-o fost între ei nu mă interesează. Bărbatu’ lu’ mama n-o mai venit din război. Şi s-or luat amândoi. Tata o avut un copil, mama o avut unu’. Şi-or mai făcut încă 12. Şi aici e casa asta. Nu m-am îndurat ca să o stric. Că de aicea am ieşit şi am crescut”.
Cum ar putea să lase Gheorghe Hogaş ca să se amestece cu pământul pereţii din lut între care au crescut 14 copii? Şi ce gust ar avea mămăliga făcută din păpuşoiul care ar creşte peste curtea unde s-a adunat bucuriile și lacrimile alor lui? „Nu m-am îndurat să plec de aici şi nici n-am de gând să mă îndur”, spune bătrânul, cu vocea tremurând.
S-a întors în Spieşti în 2001, când tatăl lui a murit, iar de atunci „n-am mai dormit două nopţi legate la Păstrăveni. Am casă acolo, cu apă trasă, din fier betonat, cu grajd, beci, condiţii foarte bune”. Dar casa părintească şi pământul, „şapte hectare, împrejur”, îi rămăseseră aici. Şi ele l-au tras înapoi, ca nişte rădăcini.
A muncit în mina de cupru şi a ajutat la ridicarea unei biserici
În spatele casei lui, la vreo 200 metri, unde acum sunt lanuri de porumb uscat, era şcoala în care Gheorghe Hogaş a învăţat. „Din clasa a II-a”, îşi aminteşte el „Chiaburul, un naş de-al meu, de cununie de-al lui tata, o avut două camere libere, şi s-o făcut şcoală. Şi mă duceam desculţ, era aproape. Am învăţat aici până într-a IV-a. Pe urmă, dintr-a V-a, mergeam pe jos la şcoala din Păstrăveni, şase kilometri”.
Când le-au amenajat şcoala, comuniştii i-au băgat pe ţărani și în colectiv. Prin ‘58, „eu eram de 8 ani”, spune Gheorghe Hogaş, „a venit preşedintele de primărie şi cu miliţia, cum era atunci, «hai, treci la Colectivă». Tata n-a vrut să treacă, eram mulţi copii şi trebuia mâncare. Şi unica mâncare pentru noi toţi care era? Ouăle din cuibar şi vaca cu lapte. Şi porcul, la Crăciun. Asta mâncam. Până s-o ridicat. Când o venit colectivizarea, o trăit şi bogatul, o trăit şi săracul. Acuma, suntem tocmai invers. Calicii, cum le spuneam noi, adică săracii, au ajuns bogaţi, şi bogaţii au ajuns slugă la calici”.
Ca mulţi dintre cei care au prins comunismul în tinerețe, Gheorghe Hogaş e nostalgic după acele vremuri. Spune că „în timpul lui Ceauşescu, ieşeai din şcoală, plecai în servici. Din servici, aveai apartament. Ce avem noi azi? S-au stricat toate, s-a dărâmat tot. Ceauşescu comanda şi toată lumea executa. Acuma, comandă toţi, nu execută nimeni”.
El, după ce a ieşit din şcoală, a muncit la oi şi-apoi s-a dus în mină. La Bălan, în judeţul Harghita, de unde se scotea cupru din adâncuri. „1.200 de metri vertical şi dup’aia, de aici până la Davideni sau până la Păstrăveni (6 km - n.r.), orizontal. Era greu, nu aveam sărbători, dar a mers bine şi am câştigat”, spune bătrânul.
De Bălan, unde mai merge acum doar ca să-şi facă rău, văzând că totul s-a închis, îl leagă şi o mare împlinire sufletească. Ne-o mărturiseşte, temându-se că n-o să-l credem. „Eu nu-s bisericos”, începe el, „nu prea mă duc la biserică, că nu-mi plac bârfa şi-astea, dar din inimă pentru credinţă, eu am făcut multe la viaţa mea. Am făcut o biserică la Bălan, acolo. Începând de la temelii, cu barosul, cu ciocanul de mină”.
Pentru că a muncit la acea biserică, spune el, „Dumnezeu mi-o dat viaţă şi speranţă pentru a trăi în continuare. Eu cât am făcut, am făcut bine. Chiar dacă nu m-a lăudat nimeni, m-o lăudat Dumnezeu, prin fapte. Nu prin vorbe, că aţi văzut dumneavoastră, mai spune Patriarhul României, eu am spus de mult treaba asta, «domină minciuna». Cu minciuna nu se poate trăi! Ascultaţi ce vă spun, Dumnezeu nu dă voie la aşa ceva”.
Copiii plecaţi în Italia, care vin acasă în fiecare an
Din cauza condiţiilor de muncă deosebit de grele din mina de cupru, Gheorghe Hogaş s-a pensionat la 45 de ani. Avea 5.300 de lei pensie, iar „când s-a făcut recalcularea aceea, acum doi ani sau când boala, trebuia să-mi mai deie 3 milioane. Mi-o dat pe hârtie, în buzunar, nimic... Apoi, ne-o mai luat «Bolohan» aista din bani și am rămas cu 50 de milioane şi vreo 30 de lei”.
Soţia lui are o pensie de 1.200 de lei. „A lucrat în confecţii, apoi în brutărie. Stătea câte o zi şi o noapte în picioare. Şi-acum o dor picioarele, d-abia merge”, o vaită bătrânul. Ea stă mai mult în casa din Păstrăveni, unde-s condiţii mai bune.
Iar el munceşte în continuare, ţăran până la sfârşitul zilelor, pentru că nu-i place să depindă de banii pe care-i aduce poştaşul. „Ce folos că am câţiva bani pensie? Un ou cât costă? O bucăţică de carne cât costă? O lingură de lapte, o bucăţică de brânză? Aşa, am ouă în casă, am brânză, am urdă, am tot ce-mi trebuie”.
Face pentru el şi soţia lui, dar mai ales pentru cei trei copii ai lor. Are o fată, măritată la Războieni, şi doi băieţi, plecaţi în Italia. „Cu ei mă văd oricând, că nevasta are telefon d-aista, minune, cu Facebook... Vin acasă în fiecare an, cum primesc de acolo concediu, şi le mai dau câte o bucăţică de ceia, câte o bucăţică de ceia...”
„Ce-mi cere corpul, aceea mănânc. Ce-mi cere corpul, aceea beau”
În curtea casei sale, Gheorghe Hogaş are un saivan unde iarna ţine caprele, un grajd pentru cal, vreo 20 de găini ouătoare, dar şi „un fel de raţe sterilizate, care nu se ouă. Corcitură cu gâştele”.
Iar lângă curte, neîmprejmuită, e grădina cu legume. O păzesc cei nouă câini, pe care stăpânul lor îi hrăneşte cu „mămăligă de porumb, dar şi cu granule de la magazin. E o vorbă: ca să-ţi facă servici, tre să-i dai. Că dacă nu-i dai, nu-ţi dă”.
Și câinii îşi fac serviciul și îi păzesc abitir toată gospodăria. Baloţii de fân, caprele ce pasc de vale, împreună cu iapa, vrejurile de fasole, sfecla roşie şi bostanii turceşti, numai buni de cioplit de Halloween, dacă Halloween-ul ar putea exista în Spieşti. „Se numesc «porceşti», la noi. Sunt pentru porc”, ne lămureşte Gheorghe Hogaş.
Are şi dovleci pentru oameni, din care face „alivii, dacă ştiţi ce sunt acelea. Îi tai felii, ca la harbuz. Ca la pepene”, ne explică bătrânul, „îi dau afară maţele acelea, că noi aşa le spunem, maţe (seminţe - n.r.), presor un fel de delikat de zarzavat şi bag la cuptorul de la aragaz. Ies o minune. O minune ies!”.
În afară de dovleac la cuptor, îşi mai găteşte şi bureţi, iar „când îmi e poftă, fac două ouă ochiuri, când îmi e poftă, fac nişte cartofi prăjiţi, crocanţi, aşa. Curăţat cartoful, tăiat în patru şi asta e mâncarea. O bucată de brânză, o bucată de urdă. Iar carne, la putină, în untură. Tochitură, cum se spune la noi, la ţară”.
În ciuda tuturor nutriţioniştilor, Gheorghe Hogaş spune că cel mai bine e să-ţi asculţi corpul. „Ce-mi cere corpul, aceea mănânc. Ce-mi cere corpul, aceea beau”, ne spune el. „Când îmi cere, îi dau, când nu-mi cere, nu-i dau”.
Icoanele din colţul camerelor, care susţin pereţii de lut
În Spieşti n-a existat niciodată curent electric. Nevoia l-a împins pe Gheorghe Hogaş să caute o soluţie, iar acum zece ani, şi-a luat un panou solar. Îl ţine în curte, lângă saivanul caprelor, și cu ajutorul lui, are curent electric pentru câteva becuri, un aparat de radio și-un încărcător de telefon.
Prin casă, și-a pus și becuri pe baterii, cu senzori de mişcare. „Când mă dau jos din pat, se aprinde lumina. Când ies pe uşă sau mă duc la WC, se aprinde lumina. Ce-mi lipseşte mie? Ştiţi ce-mi lipseşte? O viaţă mai tânără. Dar eu mă mulţumesc cu asta pe care o am. Mă mulţumesc, am 76 de ani, împliniţi în februarie”, spune bătrânul, îngăduitor.
În colţul casei, are un proiector solar, cumpărat „de la un teleshop din Bucureşti. Mi-a venit acasă de ziua mea de naştere. Când se înserează, se aprinde. I-am păcălit p-ăştia care mai vin pe la mine că am cameră de luat vederi, montată pe telefon”, râde el, cu poftă.
Dar telefonul lui e unul vechi. Are butoane şi carcasa prinsă cu elastic. Când îl scoate din buzunarul de la piept şi ni-l arată, râde din nou cu poftă, şi-apoi se scuză: „ce-mi trebuie mie mai mult?”.
Ce-i trebuie lui e în casa din chirpici, unde a trăit alături de părinţii şi de fraţii lui. Iar locul pare încremenit în acele timpuri. În fiecare cameră, în colţul din răsărit, lângă tavan, e câte o icoană veche, de pe vremea când „nu eram eu născut”, spune Gheorghe Hogaş. Iar întunericul, atunci când vine, nu-l mai găseşti singur.
Are un radio vechi, care prinde doar „Antena Satelor” și „România Actualităţi”. Iar când se trezeşte, dimineaţa, la ora 6.00, bătrânul porneşte radioul şi ascultă „vremea, ştirile şi atât”.
Crede că „Luca şi nu ştiu mai cum n-are şanse, sub nicio formă”, ca premier
De la radio a aflat Gheorghe Hogaş şi despre cel desemnat să fie premierul României. Ştie că-l cheamă „Luca şi nu ştiu mai cum” şi spune că „n-are şanse, sub nicio formă. Pentru că trebuie să ne gândim de unde am plecat și cu cine am plecat. Şi la rădăcinile pe care le-am avut”. Nu crede că oamenii se schimbă o dată cu vremurile, căci „nu contează cine ai fost, contează cine eşti. Dumnezeu aşa o spus: «Degeaba mă îmbrac, mă sucesc, dacă aici e gol». Aici”, repetă el şi arată spre piept, unde e inima. „Inima trebuie să o ai bună. Şi la bine, şi la rău. Ăsta e cel mai corect”.
Bătrânul spune că politicienii „trebuie să ţie cont: ce mănânci tu, aşa şi ceilalţi! V-am spus, noi am fost 14 copii, cu mămica 15. Ce-o mâncat tata, o dat şi la copchi. Nu că el a mâncat carnea şi noi am mâncat borşul. Un ou era, că altădată se ouau mai puţine găini, şi mâncam trei dintr-un ou. Nu tu-ţi faci salariu de 200 de milioane, şi acela, cu 12 milioane!”.
Fiica lui din Războieni a dat 400 de lei doar pe medicamente şi „mai are de plătit lumina, mai e impozitul la casă, mai e impozitul la pământ. Unde ieşim? Şi noi, dacă nu avem primprejurul casei ceva, unde ieşim?”.
„Eu”, îşi aminteşte Gheorghe Hogaş, „când ieşeam din mină, îmi miroseau hainele a ulei, a transpiraţie, a de toate. A de toate! Nu puteam să mă duc într-o crâşmă sau într-un magazin, că m-ar fi fugărit, «ieşi afară de aici». Dar tu, care ai stat pe scaun, la cravată, cu hainele cele te duci la cumetrii şi la altele. Eu trebuie să mă schimb, să fac baie. Şi eu am o pensie de 50 de milioane, că am avut 53 şi ceva, dar mi-au tăiat, cum au tăiat la toată lumea, dar ei, pentru ei, şi-au făcut 270 de milioane!”, e revoltat bătrânul.
Ce părere are despre TikTok, junk şi Inteligenţa Artificială
Gheorghe Hogaş n-a auzit de la radio că am scăpat de junk și nici nu ştie ce înseamnă asta. Aşa cum, în realitate n-au habar mulţi dintre cei ce propovăduiesc public apocalipsa sau revirimentul. Însă el crede că şi în cazul investitorilor, „intreprenori”, cum îi numeşte, toate problemele vin de la lipsa de încredere. Pentru că, explică bătrânul, atunci „când vorbeşti, trebuie să vorbeşti cu gura, nu cu spatele. Că-n momentul când vorbeşti cu gura, e cel mai sfânt lucru”.
Părerea lui e că, pe vremuri, noi, oamenii, „nu eram bârfitori, nu eram scăndăloşi, nu eram cu nimic în plus. Eram cu toate treburile bune”. Poate că eram şi nu ne ştiam, că n-aveam reţele de socializare... „Nu, departe gândul”, e convins el. „Când ieşeam pe poartă, tata şi mama ne spuneau «ai grijă cu cine stai de vorbă şi cum vorbeşti!». Ce se întâmplă acuma? Eu în clasa I-a, la 7 ani, mă duceam şase kilometri, la Păstrăveni, pe jos, prin zăpadă, prin ger. Acum, la o sută de metri, e adus la şcoală cu maşina, cu trotineta... Şi ce iese din el?! Îţi dă în cap! Îţi dă în cap! Aţi văzut acuma, ficioru-su a omorât-o pe mă-sa. Asta se întâmplă în ziua de azi, nu vă supăraţi”.
De TikTok, Gheorghe Hogaş nici nu vrea să audă. „Numai minciuni. Acuma spunea, de dimineaţă, la aparat, despre Trump și despre cum «Inteligenţa Artificială, cu TikTok-ul, vrea să omoare omenirea». Şi aţi văzut. Eu mă uit pe la centru, când mă duc în comună: toţi sunt cu telefonul dinainte. Ce înseamnă asta?”, întreabă bătrânul, nepricepând trendurile.
Ritualul din asfinţit, în care bătrânul îşi cheamă animalele
Şi-n timp ce ne vorbeşte despre aceste noi religii ale lumii şi despre politicienii care ne dau borşul, peste urma Spieştiului coboară seara. E târziu, iar bătrânul merge să cheme caprele. Lângă casă, în vale, are un fel de ţarc, împrejmuit cu un kilometru de gard electric, prin care trece curentul ce vine la un alt panou solar. Dincolo de gard, sunt 11 capre, doi iezi şi-o iapă pe care o cheamă Stela.
Înainte de a merge să cheme animalele, bătrânul rupe un ştiulete de porumb din lanul de alături şi-l curăţă de pănuşi. Nu poate fără, căci „dacă o păcălesc, nu mai vine”, spune el despre iapă.
Apoi intră în ţarc, face câţiva paşi, şi-n pacea asfinţitului însângerat, prin care se aud doar nişte tălăngi îndepărtate, începe să cheme. „Ia, ia! Na, Stela, na! Na, Stela, na!”, repetă el. Strigă din tot sufletul; câinii au amuţit, iar vocea bătrânului se aude peste dealuri, stăpânind acea margine de lume.
Caprele vin în fugă şi el le aruncă pănuşile. „Le-am pus clopote d-astea, ca să le aud. Unde sunt, la ce distanţă. Că se întâmplă să sară, dar le găsesc primprejurul casei”, spune bătrânul. Apoi, cu porumbul în mână, se întoarce la ritualul lui și continuă să strige iapa: „Na, Stela, na!”. Când calul se apropie, vocea i se înmoaie, „Hai la tata, hai!”, apoi îi dă porumbul şi-l mângâie pe grumaz. „Are 15 ani Stela. E blândă, cuminte, stă la potcovit”, o laudă el.
Caprele și calul înnoptează apoi sub o răchită pe care Gheorghe Hogaş a plantat-o acum un sfert de secol, atunci când s-a întors acasă, „dintr-o creangă, înfiptă în pământ. Primăvara, când e seva în plecare”.
Cum e iarna aici? „E foarte bine”, spune bătrânul. „Am nevoie să mă duc la Păstrăveni, înham calul, mă duc, îmi fac treaba, vin înapoi şi n-am treabă cu nimeni”.
Fotoexplicaţie. „Eu sunt un strănepot de-al lui Calistrat Hogaş. Ceva, o rudă îndepărtată, ştiu şi eu de la bătrâni”, spune Gheorghe Hogaş.
Singurul vecin al lui locuieşte la 500 de metri distanţă, în celălalt capăt al satului cu două case. „Vorbesc cu el, da’... Le are cu băutura și, când o ia pe traiectoria asta, uită de stânga şi de dreapta. Nu mai are nimic primprejurul casei. Nişte câini, atâta”.
Când întunericul acoperă această margine a lumii, bătrânul rămâne înconjurat doar de amintiri și de icoanele din casa părintească. Nu-i e dor de cealaltă lume. „Îmi place în libertate”, spune el. „Decât să mă duc la centru (comunei - n.r.), să mă duc la crâşmă sau să mă duc colo şi să-i aud p’ăştia care se laudă, care nu ştiu ce, care nu ştiu cum, mai degrabă îmi văd de treaba mea. Că-i mai sănătos. Şi stau aici, cu animalele mele. Asta-i viaţa mea”.
Emilee 18.10.2026, 08:13
Politicieni nostri toti fada discriminare isi bat joc de noi . Ne mint sne prostesc . Mereu si mereu ne-u dat bosul si ei au mincat carnea . Daca arfi fost niste politicieni care se gindeau si la noi nu mareau pensiile cu la suta . Mareau cu suma egala pentru toti . Toti avem decit o gura . Mi-e rusine de nesimtirea lor .