Prizonier in propria batatura

Pe Vasile Stoian l-am gasit in propria curte. Acolo unde poate fi vazut cu regularitate in fiecare zi. Sprijinit de o carja mult prea firava pentru volumul sau, barbatul se misca anevoios de la bucatarie spre casa.
In fata locuintei il asteapta un scaun, ruginit de vreme, sub care sta tolanita o mata toropita de gradele Celsius de afara. Rabdatori, il asteptam pe „Piedone” sa-si traga sufletul si sa putem incepe conversatia. Tuciuriu la fata, omul nu-mi inspira prea multa incredere. Incep discutia cu multa prudenta. In ciuda primelor aparente, Vasile Stoian este un om cu ceva cultura. Pentru tiganii din zona este un fel de lider, toate scrisorile si plangerile catre autoritati sunt opera lui. Scrisul ingrijit tradeaza un individ care a citit mult.
Pe vremea cand era sanatos, devenise cel mai cautat om pentru organizarea activitatilor culturale din Bogata. Dar, acestea sunt amintiri. Acum, barbatul in greutate de 210 kg se chinuieste sa se miste pentru propriile nevoi. „Totul a inceput imediat dupa armata. M-am intors acasa, aveam 64 kg si m-am inscris la o scoala de soferi. Nu am reusit sa o termin, pentru ca in decursul a 6 luni am ajuns sa am 218 kg si nu mai puteam sa urc nici in Dacie, care devenise prea mica, nici in camion, care era prea inalt. Aveam 27 de ani si inca 10 ani am reusit sa ma deplasez acolo unde aveam nevoie de unul singur. De la varsta de 37 de ani, ulcerul varicos m-a rapus de-a binelea si, de atunci, nu am reusit sa mai parasesc curtea in care locuiesc decat cu ajutorul altora”, a povestit pe scurt Vasile Stoian cum a ajuns sa fie „prizonier” in spatele portilor deschise.
Peste aceste boli a venit si astmul, care ii face mari greutati in timpurile ploioase sau cand este ger prea mare. Cu toate bolile, omul nu vrea sa se dea batut. Pentru ca nu are prea multe posibilitati materiale, Vasile Stoian nu poate urma diferite cure de slabire. Nu-si poate cumpara medicamente si nu se trateaza prea mult. „Pana cand o vrea Dumnezeu”, este deviza dupa care uriasul se ghideaza in viata.
Daca greutatea si ulcerul varicos il impiedica pe Vasile Stoian sa se deplaseze, astmul ii creeaza o alta problema. „Ma sufoc in momentul in care ma intind pe pat. Din acest motiv sunt nevoit sa dorm in scaun”, spune resemnat barbatul. Totusi, marea lui nemultumire este aceea ca nu reuseste sa se miste, sa ia contact cu oamenii din sat, cu rudele sau cu prietenii. „Mi-as dori un Trabant pentru persoane cu handicap sau macar un carucior. Am sperat sa fiu ajutat de oamenii de la „Surprize! Surprize!”. Am scris de 8 ori, dar nu am primit nici un raspuns. Am citit si „Monitorul de Suceava” si am avut convingerea ca voi gasi aici sprijin”, si-a exprimat oful uriasul de peste 200 de kilograme. Cereri similare pentru a fi ajutat cu un mijloc de locomotie adecvat greutatii sale au fost trimise de Vasile Stoian la mai multe institutii ale statului, la societati comerciale si la diferite biserici. De nicaieri nu a primit insa un raspuns favorabil. Barbatului nu i-a murit speranta ca intr-o buna zi cineva ii va veni in ajutor.
O speranta pe care cei din jurul sau si-au cam pierdut-o, lucru resimtit cel mai bine chiar de sotia sa. Orice deplasare a lui Vasile inseamna pentru Maria Stoian o corvoada. „Trebuie sa-l urmaresc indeaproape, pentru ca, daca Doamne fereste a cazut si sunt singura acasa, am nevoie de ajutorul vecinilor pentru a-l ridica. Este ca un copil de care trebuie sa te ingrijesti mereu”, a povestit Maria Stoian.
Problemele de sanatate nu i-au zdruncinat lui Vasile Stoian moralul intr-atat de mult incat sa nu-si mai poata exprima valentele artistice. Daca in tinerete era cel mai solicitat muzicant din zona, pe masura ce bolile au evoluat, omul si-a invatat copiii si nepotii sa cante. El s-a retras tot mai mult intr-o alta lume, a poeziei. Si chiar daca recunoaste ca operele sale nu sunt tocmai cele mai stralucite, Vasile Stoian se mandreste cu ele.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE