Prizonierii Aradului

Intre mojicia de cioban coafat a lui Gigi Becali si scandalul venit de la Paris pe linie francofona s-a strecurat, stinghera, intr-un colt de pagina, remarcabila performanta a tineretului aradean in turneul de la Viareggio. Prizonierii unui fotbal ce ascunde gunoi si-atat, ce produce gunoi de duzina si gunoaie bine imbracate, Gafita si ceilalti copii de la UTA se incapataneaza sa existe, se lupta sa conteze. Nu vor sa inchida lumina, desi factura e restanta de cativa ani, nu vor sa piarda cu Milan, Juve, Lazio sau Inter, nu vor sa fie ca ceilalti, ramasi acasa. Au ei ambitia asta copilareasca de a se bucura si de a plange impreuna, de a fi echipa, 11 jucatori si-un antrenor, echipa si nimic mai mult. Pentru asta traiesc, pentru asta sufera, pentru asta castiga. Si incearca sa ne spuna ca pentru asta ar trebui sa traim si noi. Pentru o pasa bine gandita, pentru un gol pe final de meci, pentru o strangere de mana atunci cand uiti ca se face tarziu si pe maidanul din spatele blocului.
Mai degraba aiuritoare decat entuziasmanta, poezia Aradului vine intr-un moment total nepotrivit. Nu de asta aveam nevoie acum, nu la asta ne asteptam. Noi, romanii obisnuiti, injuram telenovele, dar stam cu inima stransa sa vedem cine l-a impuscat pe Victor sau daca Betty se va aseza in sfarsit la casa ei. Noua ne place sa stim dinainte poanta, dar ascultam mereu acelasi banc cu savoarea primei auditii. Asadar, degeaba UTA, degeaba Gafita. Nu ne mai surprindeti cu chestii din astea. Furati si voi ceva, faceti blaturi, sariti la bataie, ca altfel o sa muriti intr-un colt de pagina si dupa ce veti castiga Liga Campionilor. Drama e ca s-ar putea sa iesiti de tot la editia a doua.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE