Într-o perioadă în care haosul financiar şi criza economică au cuprins, nu se ştie pentru cât timp, lumea, România are un comportament buimac. Mi-aduc aminte cum, la începutul anilor ’90, ministrul transporturilor, Traian Băsescu, a ieşit în calea greviştilor ceferişti, pe Bd. Dinicu Golescu. După ce, în stilu-i frust, le-a strigat că-şi bagă... în sindicatul lor, a precizat că Guvernul n-are bani. Greva s-a stins. Acum, ca preşedinte, semnează în flux dispoziţii de plată, mă rog – legi, ignorând că în Trezorerie nu-s fonduri. Vineri, preşedintele a promulgat mărirea salariilor din învăţământ (puţin profitabilă pentru cei cu lefuri mici), sâmbătă – pe aceea a pensiilor grupelor I-II. Imediat a pornit prin ţară, să adune răsplata electorală. Urmează, cu riscul inflaţiei galopante şi al prăbuşirii economice, alte valuri de revendicări. Care-i autenticul Băsescu? Cel din ’90 şi ceva? Cel din 2008? Amândoi?
După ce, în urmă cu doar câteva săptămâni, premierul Tăriceanu se-nfoia ca un curcan inconştient, vorbind despre puterea economică a României şi după ce, spre a rămâne la putere, ba şi a aduna voturi, deborda de optimism, acum dă din colţ în colţ. Țipă că n-are bani, iar ţara se va duce de râpă din cauza lui Băsescu şi a unui Parlament tembel. Care-i autenticul Tăriceanu? Cel care azvârlea cu banii? Cel care azi plânge că-i sărac lipit? Amândoi?
În plină criză mondială, cu nori negri şi la orizontul României, populaţia aştepta de la premier şi de la preşedinte luciditate. Prudenţă. Responsabilitate. Dialog şi soluţii. Primeşte însă zilnic aceeaşi gâlceavă stearpă. În timp ce în toată lumea politicienii au declarat armistiţiu, căutând salvarea propriilor naţiuni, la noi, haitele se pândesc doar ca să-şi doboare adversarul şi să-i înhaţe ciolanul. Cum şi partidele au fost cuprinse de criză, mai umblă şi zvonul amânării alegerilor.