Teo are încredere deplină în fiica ei și nu o controlează niciodată. ”Nu mi-am permis niciodată să intru la ea în cameră fără să bat la ușă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Discretă în privința vieții ei de familie, Teo a făcut o excepție și a povestit în detaliu, pentru Libertatea de Weekend, totul despre relația cu fiica ei, Maia. Dacă vă întrebați ce fel de mamă este prezentatoarea TV și ce secrete ascunde superba ei fiică, aflați chiar de la Teo, în rândurile de mai jos.
- Pe 2 iunie a fost ziua ta. Cum a fost pentru tine această zi, ținând cont că restricțiile te-au împiedicat să te vezi cu prietenii așa cum o făceai în anii trecuți?
- A fost așa cum am dorit-o. Întâlnirile cu prietenii au și părți bune, și părți mai puțin bune. Când sunt toți laolată este un pic stresant să îi mulțumești pe toți, nu doream să neglijez pe cineva. Anul ăsta m-am văzut cu prietenii mei pe rând, ceea ce a fost perfect pentru că m-am putut concentra pe fiecare.
- Cum erau zilele de naștere pe vremea când erai copil?
- Pe vremea comunismului era destul de greu cu sărbătoritul. Mă duceam cu bomboane la școală și eu. Fiind născută în iunie, trebuia să ajung destul de repede cu ele, erau de ciocolată. Trebuia să le ofer repede, pentru că se topeau. Seara nu se întâmpla mare lucru, mai dădeau părinții mei câte o petrecere, dar nu înțelegeam rostul ei.
- După toate lunile astea, care ne-au încercat pe toți, ce poți spune că ai învățat?
- Mi-am dat seama câți dintre oamenii care mă înconjoară sunt fie iresponsabili, fie sunt prudenți. Eu fac parte din a doua categorie, n-aș avea curaj în acest moment să mă duc în club sau să merg la piscină ca alți cetățeni. Nu-mi place să mă complic și, dacă este să pleci din această lume, să fie pentru o cauză. Nu pot spune că acum mi se pare ceva extraordinar, n-am schimbat fundamental stilul de viață. Eu sunt un om ordonat, am un stil de viață echilibrat, fără excese, și acum, și înainte aveam aceeași rutină zilnică.
- Ești dovada faptului că în viață există și miracole. Care consideri că este miracolul vieții tale?
- Faptul că văd, că pot gândi, că înțeleg, că am viziune. Este miraculos că detest ziua în care unii oameni vin și îmi spun că am avut dreptate. Înțeleg ce se întâmplă și, dacă nu înțeleg, pot întreba. Mi se pare miraculos că îmi fac planuri care îmi ies și, firesc, că sunt planuri care nu îmi ies. Fiecare zi aduce cu sine un miracol mic. Mă înconjur de miracole mici care gravitează în jurul miracolului mare din viața mea, acela prin care Maia a intrat în viața mea.
- Îți vine să crezi că Maia este deja adolescentă?
- Cel mai adesea nu, pentru că văzând-o zilnic îmi e greu să înțeleg. Văzând-o în fotografii realizez că a devenit o domnișoară în toată regula. Când am văzut-o prima dată avea 50 de centimetri, acum are 164, ceea ce mi se pare extraordinar. Sunt fericită că mi-am dus misiunea până la capăt, mai are puțin până la majorat, când va deveni adult.
- E lucru știut că aveți o relație specială și, pe lângă cea de mamă-fiică, este și una de prietenie. Mai aveți, totuși, și divergențe?
- De când era copil, tocmai pentru că știam că va veni acest moment (n.r. al adolescenței), nu mi-am permis niciodată să intru la ea în cameră fără să bat la ușă. Și reciproca este valabilă. Ne-am respectat spațiul personal. Momentele ei trebuie să și le trăiască cum simte ea. Se duce în cameră, face ce are de făcut, vorbește cu cine vrea. Dacă este ceva care mi se pare demn de dispreț este să interzici ceva cuiva. Eu am fost adepta recomandărilor, a discuțiilor constructive, a explicațiilor atunci când a fost nevoie.
- Apropo de telefon și de spațiul virtual. Cum reușești să o ferești pe Maia de bullying?
- Maia este un om cu o putere incredibilă. Nu are nevoie de protecția mea și de deciziile mele. Nu știu ce vorbește ea pe contul ei de Instagram. Cred că la 16 ani e suficient de „coaptă” încât să știe. Și-a luat hate de mică. Dar este suficient de matură să înțeleagă și este mult mai dură decât pare. Are un discernămând fantastic și, la un moment dat, când am fost eu victima unui bullying din partea unui tânăr cam de vârsta ei, ea a fost cea care a luat atitudine.
- Să fii copilul unei persoane publice nu este tocmai un lucru ușor. Cum se împacă cu gândul că mama ei este Teo Trandafir?
- Maia s-a născut așa, nu știe altfel, nu e ca și când mama a devenit Teo Trandafir. Nu cred că am înregistrat schimbări de statut atât de importante încât să constituie pentru ea un șoc. Nu a fost nevoie să se acomodeze într-un anumit mediu. Este ca și cum ai întreba peștele cum a învățat să înoate. E simplu, pentru că s-a născut în acel mediu.
- Ni se întâmplă multora să trăim cu frica de a nu ne dezamăgi părinții, copiii, publicul în cazul tău. Ai învățat de-a lungul timpului că oamenii apropiați nu au cum să fie dezamăgiți sau încă trăiești cu spaima asta?
- Maia îmi cam induce sentimentul ăsta. Chiar am avut recent o discuție în care îmi spunea că îi este frică să nu mă dezamăgească. I-am explicat că nu are cum să facă ceva care să mă dezamăgească de tot, niciodată. Aș trăi o stare tranzitorie de supărare, dar să trăiesc cu o dezamăgire fundamentală nu se poate. Dacă ea este așa, un om care se îndoiește cartezian, am început și eu să o fac. În teorie, înțeleg că este foarte greu să dezamăgești pe cineva care te cunoaște cu adevărat. Poți deveni o dezamăgire doar dacă tu te schimbi foarte mult, într-un timp foarte scurt, și devii altă persoană.
- Puțină lume știe despre tine că ai făcut armata și că știi să tragi cu arma. Dacă vreodată ți s-ar cere să servești țara ai fi în stare să-ți pui bocancii și să iei arma?
- Cu siguranță aș putea face asta, însă nu aș putea să omor un om. Să-mi pun bocancii nu ar fi o problemă, când am fost în armată am nimerit o pereche cu numere diferite, unul mai mic, unul măsura mea, și nouă luni am mers așa. Știu să trag cu arma, să calculez un recul, să trag cu cealaltă mână pentru că sunt stângace. Pot face multe din lucrurile pe care le-am învățat. Un singur lucru nu aș putea: să iau ceva ce nu aș putea să dau înapoi și anume viața unui om. Dar îmi este foarte greu să cred că va mai exista un război în care niște oameni să intre în niște bocanci și să tragă cu arma la redută, ca la Verdun.
