Moartea lui Iliescu și moartea lui Băsescu

Așa cum vor afla, mai târziu sau mai degrabă mai devreme (pacientul are nouăzeci și cinci de ani, totuși), moartea lui Ion Iliescu nu va face niciun fel de dreptate. Nici măcar justiție divină. Oricum, Iliescu nu crede în Dumnezeu.

Ce justiție e aceea când un individ ca Iliescu moare de bătrânețe într-un spital de lux? Căci totul e de lux la noua securitate, care e tot vechea securitate cu spoială democratică. Lux românesc, dar oricum.

Și când se va face bilanțul, cu tot cu revoluție și reformă, despre Iliescu se vor putea spune, în mod obiectiv, următoarele:

Rolul său în schimbarea de regim din decembrie 1989 a fost decisiv. A fost atunci o revoltă populară care era să ajungă revoluție, dacă nu era deturnată într-o lovitură de stat. Concluzia fiind că au fost omorâți Ceaușeștii și le-a luat loc Iliescu, într-un entuziasm popular covârșitor.

Iliescu a întârziat douăzeci de ani, pentru că n-au mai circulat elitele în partidul și statul comunist românesc (circulația a fost blocată de clanul Ceaușescu).

În anii 70, Iliescu n-ar fi fost chiar cel mai rău lucru care i se putea întâmpla României. Dar nu după douăzeci de ani! Și un Ceaușescu de sfârșit de anii 60 n-ar mai fi ajuns să fie umplut cu un sac de gloanțe. Dacă, dacă, dacă…

Ceaușescu ar fi rămas în istorie pentru august 1968, ar fi fost chiar un lider politic regretat. Dar istoria nu se scrie cu dacă, Ceaușescu a ajuns un tiran, iar Iliescu și-a jucat rolul în moartea tiranului.

Fenomenul Piața Universității 1990 a fost important și în același timp, la nivel național, marginal. Majoritatea populației era profund, categoric iliesciană. Și cum ar fi putut să nu fie după zeci de ani de ceaușism și propagandă bolșevică?

După ce Iliescu a preluat de facto puterea au murit cam o mie de oameni la Revoluție, au mai murit și alții la Mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 fiind deosebit de sângeroasă, de brutală. Ne-a arătat lumii întregi drept niște barbari.

Sigur că Iliescu nu poartă culpa integral pentru ce s-a întâmplat în 1989 sau în 1990. Dar mâinile sale nu sunt nepătate de sânge. N-au cum să nu fie!

Fie și pentru atât și ar fi trebuit să moară nu la spitalul SRI, ci în pușcărie. Dincolo de asta, Iliescu însuși (înconjurat de bolșevicii care i-au marcat primele două mandate) a fost o frână în dezvoltarea României. S-au pierdut cel puțin șapte ani cu Iliescu.

Totodată, și asta trebuie scris răspicat!, acesta nu a fost un Ceaușescu. N-a dezvoltat un cult al personalității, România a evitat un scenariu iugoslav (dar a ratat și un moment istoric al unirii cu Republica Moldova).

Iliescu a avut o sete de putere în numele căreia a sacrificat multe. A făcut pace cu securiștii, le-a dat economic țara pe mână (încercând să salveze, în același timp, și partidul – reciclându-l într-o social-democrație de fațadă). Și securiștii s-au pus pe furat, căci altfel cum să faci capitalism fără capital?

Democrația originală, capitalismul de cumetrie – sub Iliescu s-au instituit. Fundația strâmbă a țării românești atunci s-a turnat.

Felul greșit în care arată România astăzi este mai degrabă cauzat de postcomunism decât de comunism. După aproape o jumătate de secol de postcomunism, efectele comunismului s-au mai estompat.

Postcomunismul a fost însă cauzat de comunism. Iar acum trăim efectele postcomunismului. Așa a mers istoria.

Pe de altă parte, Iliescu a avut puterea să devină un bolșevic reformat. S-a lepădat greu de Satana leninismului, dar până la urmă a făcut-o și, nevoit de momentul de grație al căderii Uniunii Sovietice (care nu a fost cum crede Putin o imensă tragedie, ci marea șansă a popoarelor din Europa de Est să scape de jugul rusesc), a orientat țara euroatlantic.

Al doilea mandat al lui Iliescu a fost mai bun decât primele două. Deși tot atunci au înflorit baronatele și corupția. Partidul lui Iliescu a devenit partidul lui Năstase.

Până la urmă, Năstase (care și-a ratat și viața politică, și moartea) a ajuns în pușcărie, iar Iliescu n-a făcut nicio secundă de pușcărie. A fost învins de biologie, a ieșit până la urmă, foarte târziu, și din viața publică.

Morții de la Revoluție și Mineriade nu-i mai aduce nimeni înapoi. Anii pierduți de România nu îi mai aduce nimeni înapoi. Epoca aceea a stagnării, epocă gri, marcată de corupție și capitalism de jaf – toate sunt astăzi istorie.

Iliescu e, de fapt, de multă vreme istorie. România strâmbă pe care a plămădit-o îi va supraviețui. Partidul Social Democrat, un partid doldora de șnapani, de corupți și de incompetenți, principala frână în dezvoltarea României până în ziua de azi, îi va supraviețui și el.

Istoricii îi vor reevalua rolul istoric și cel mai probabil Iliescu va ieși pe plus. După o vreme va fi uitat, vor muri și cei care l-au urât din rărunchi, considerându-l principalul responsabil pentru mersul nostru împleticit prin tranziție.

Atât că – aici mă tem că cheia corectă de lectură a tranziției – n-a fost Iliescu principalul responsabil, principalul vinovat. Acesta a fost poporul român însuși.

Dar e întotdeauna mai ușor de livrat un țap ispășitor. Mai ales când e unul cu atât de multe pete ca Iliescu, care, o scriu din nou, ar fi meritat să moară în pușcărie.

Dacă în România postceaușistă ar fi existat vreodată justiție funcțională. N-a fost cazul. Și, la cum se prezintă România în 2025, nu va fi cazul nici de acum înainte.

Și nici fostul președinte Traian Băsescu nu se simte mai bine, ducându-și crucea sănătății precare la Paris.

O scriu de la început așa: Băsescu a fost, după 1990, cel mai bun președinte al românilor. Așa cum a fost, turnător la Securitate, cu Udrea în cârcă, cu jumătate de familie ajunsă pe mâna procurorilor, cu toate neajunsurile sale ca ministru, primar, om politic, lider de partid. Cu toată criza de la sfârșitul anilor 2000 și începutul anilor 2010.

Cu toate minusurile sale evident, Băsescu a ținut ferm cârma spre Vest. Justiția a respirat, dar doar pentru o vreme și țintind chiar adversarii politici ai președintelui, la început. Dar a respirat, dădea semne de viață. Ceea ce nu s-a mai întâmplat nici înainte, nici după aceea.

Băsescu a avut un sprijin popular masiv pentru a aduce dreptate și adevăr. Nu s-a făcut în România nici dreptate, și adevărul a fost consecvent ocolit.

Tot sub Băsescu a prosperat oribil Securistanul care a capturat apoi integral țara. Și cu tot cu EBA în Parlamentul European, cu tot și cu toate, tot Băsescu a rămas etalonul. Indiscutabil inteligent, prompt în replică, având ceva de golan descurcăreț din anii 80, chiar carismatic pentru cei cu toleranță la defectele omenești, Băsescu a fost timp de zece ani un președinte activ. După el a urmat abisul Iohannis.

Și mai devreme sau mai târziu (eu le doresc amândurora multă sănătate, cum doresc oricui, de altfel) vor rămâne și ei doar capitole dintr-o istorie scrisă de inteligența artificială pentru uzul superficialilor.

Și președintele Băsescu va ieși pe plus (cum și Constantinescu va ieși pe plus, și cred că și Iohannis însuși – e scandalos, însă așa va fi).

Dar ceea ce vor afla atunci românii, mai devreme sau mai târziu, e că politica nu a fost și nu este o problemă de nume proprii. N-a fost despre Iliescu sau despre Băsescu și n-ar trebuie să fie despre Xulică sau alde Nuvulon Simion.

Ar trebui să fie despre programe, viziune, echipe, implicare, solidaritate, spirit civic, presă liberă, politici publice, eficiență și empatie.

Românii au făcut și ei democrație cum au putut și după patruzeci de ani (aproape) ar fi cazul să fi învățat deja capitolul „așa nu”.

Asta-i bună! Ți-ai găsit! Deriva continuă. Mai avem de învățat. Poate după alți patruzeci de ani…

Fotografii: Hepta, Inquam Photos / Octav Ganea

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE

Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.