O adolescentă din Ucraina vorbește despre viața familiei ei de când a început războiul: „Unchiul meu e șofer pe ambulanță, merge în zone periculoase să ia soldați”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Anastasiia Kamenieva s-a mutat în România cu părinții acum mai bine de șapte ani, după ce Rusia a ocupat și a anexat Peninsula Crimeea, din sudul Ucrainei. Adolescenta a povestit pentru site-ul Școala 9 cum s-a adaptat în noua țară și ce s-a întâmplat cu rudele pe care războiul le-a prins acolo.
Cuprins:
Anastasiia Kamenieva stă turcește, desculță, lângă actorul Adrian Nicolae, pe podeaua galbenă a unei săli de sport. Adolescenta, care s-a mutat acum șapte ani din Ucraina în România, le traduce unor ucraineni apropiați de vârsta ei indicațiile actorului.
La prânz, într-o zi leneșă de august, 14 adolescenți din trupa de teatru Djerelo imită tot soiul de animale în sala de sport a Liceului Tehnologic Nicolae Bălcescu din Alexandria. Au între 12 și 18 ani și s-au cunoscut la atelierele de actorie ale Asociației Moașelor Independente, în acest an, cu câteva luni înainte să participe la Festivalul Ideo Ideis.
Toți, în afară de fratele mai mic al Anastasiiei, s-au refugiat recent în România în urma războiului din țara lor. Denumirea „Djerelo” au găsit-o destul de ușor - înseamnă „izvor” în ucraineană –, iar pentru ei reprezintă un spațiu în care pot să învețe. La festival, au pus în scenă, în limba maternă, o piesă despre libertate, scrisă de doi dintre trainerii lor de la workshopuri.
„Hai, Vania!”, îl încurajează Anastasiia în rusă pe unul dintre băieți. El se ridică de pe o saltea lungă și merge pe vine, încet, cu mâinile la spate, iar ceilalți trebuie să ghicească ce animal imită. Durează până își dau seama că e un gâscan. Altul îi face pe toți să izbucnească în râs când se agață cu mâna dreaptă de o bară a spalierului de gimnastică și o lasă pe stânga să atârne pe lângă corp. E un leneș.
Adrian Nicolae, distribuit în spectacole la teatre precum Nottara și Metropolis din București, strigă hotărât: „Mergeți acolo!”. Anastasiia le repetă în rusă și întinde mâna dreaptă cu unghii albe, lungi, ca să le indice locul: spre capătul celălalt al sălii, mai aproape de coșul de baschet.
Actorul îi explică Anastasiiei următorul exercițiu. „El va fi pinguinul căruia i s-a furat oul”, spune Adrian Nicolae, care începe să împartă roluri. „Ce i-a fost furat?”, întreabă ea ca să se asigure că a înțeles. După care traduce încruntată și cu o voce apăsată, empatică față de pinguinul nedreptățit.
Deși nu joacă niciun personaj, îi place să exprime emoții, să fie prezentă, ne povestește Anastasiia, căci asta o ajută să își transmită mai clar mesajul. Le vorbește în rusă participanților, pentru că ucraineana o folosește rar acasă și se descurcă mai greu cu ea. Tatăl ei vitreg, român, și mama ei, din Ucraina, s-au înțeles de la început în rusă.
Au plecat din Ucraina, în 2014, după ce rușii au ocupat Crimeea
Pe 24 februarie 2022, în ziua în care Rusia a invadat Ucraina, mama ei a trezit-o spunându-i că a început războiul și că „totul s-a dus”. Vorbele ei au speriat-o, își amintește Anastasiia, căci a crezut că orașul ei natal fusese distrus. „Am început să plâng, am intrat în panică”, ne spune ea. Localitatea lor, aflată în centrul țării, a scăpat însă de bombardamente. Ea și părinții s-au mai liniștit când au văzut că timpul trece și că rudele din Ucraina sunt în continuare în siguranță. Bunica Anastasiiei din partea mamei a venit, totuși, câteva luni în România, după care s-a hotărât să se întoarcă acasă.
„Încă e un stres, dar nu așa mare ca la începutul războiului”, explică adolescenta. Cel mai mult își face griji pentru unchiul ei, în vârstă de 50 de ani, șofer voluntar pe ambulanță în regiunile constant bombardate. „Merge cu un doctor în zone periculoase să ia soldați. Nu cred că are voie să ne zică unde se duce”, mai povestește Anastasiia. Ține minte că el a făcut voluntariat și în 2014, când Rusia a anexat Peninsula Crimeea din sudul Ucrainei și a alimentat conflictul armat din regiunea estică Donbas.
La scurt timp, din cauza acestor evenimente și a incertitudinii, familia Anastasiiei s-a mutat în România. Ea avea 11 ani, iar fratele, Marc, 5. Până atunci, nu mai vorbise limba română, așa că un an a stat acasă, să o învețe cu ajutorul tatălui ei vitreg. După aceea, părinții au dat-o la o școală privată. „Mi s-a părut destul de greu să învăț română, dar știam că n-am de ales”, mai spune adolescenta, pe care nu o atrag limbile străine. Acum e într-a XII-a, într-o clasă de mate-info a Colegiului Național Mihai Viteazul.
În ce-i privește pe foștii colegi de școală din Ucraina, fata a aflat de pe rețelele sociale că mulți au plecat peste graniță. „La 18-19 ani mai bine pleci, nu prea ai de ce să rămâi”, crede ea.
„Am văzut copii obosiți, care nu aveau unde să doarmă după un drum foarte lung”
Anastasiia a împlinit 18 ani în martie anul acesta, la câteva săptămâni de la invazie. Vârsta majoratului o asociază inevitabil cu războiul, dar și cu perioada în care s-a gândit să traducă voluntar pentru ucrainenii care ajungeau în România. „Aveau nevoie de ajutor, iar eu simțeam că pot să-i ajut”, spune ea. Pe cei din țara în care a crescut și unde încă locuiește o mare parte din familia ei, adaugă Anastasiia.
Continuarea, pe Școala 9.
